În 2004 am rugat un prieten din SUA să-mi cumpere o carte despre care citisem pe nou apărutul internet. Cartea se numea False Papers, iar autorul, André Aciman, îmi era cu totul necunoscut. M-am îndrăgostit de la primele pagini.
Era un eseu autobiografic despre nostalgie și memorie, în care amintirile autorului din Alexandria (orașul copilăriei din Egipt), Franța sau Statele Unite intrau în legătură subtilă cu amintirile mele, fără să existe puncte comune în afara mecanismului complicat și vag al nostalgiei. În plus, pe copertă era o fotografie alb-negru făcută de André Kertész cu cinci zile înainte de a mă naște eu, în care silueta unui bărbat apare fantomatic în spatele unui geam mat, pe o terasă din fața mării. Trei ani mai târziu am recitit cartea și, cuprinsă de un entuziasm subit, i-am găsit lui Aciman o adresă de e-mail de la facultatea unde preda și i-am scris. (Acum, când văd că are și cont pe Facebook, the thrill is gone, pardon de expresie.)
Spre marea mea surpriză, mi-a răspuns pe neașteptate, spunându-mi printre altele: „Până la urmă nu contează de unde venim: fiecare ducem o Alexandrie în inimă, un loc pe care l-am pierdut, care s-a îndepărtat de noi, dar care continuă să ne influențeze viețile. (…) Dar mai sunt și celelalte Alexandrii, lucruri care compun profilul nostru psihologic și care sunt lucruri pe care le-am pierdut sau pe care nu ar fi trebuit să le pierdem niciodată; unele dintre ele par să fie cu noi de atâta timp încât suntem siguri că ne-au aparținut; ele se comportă aidoma unor filme pe care le proiectăm peste tot. Despre celelalte Alexandrii e mai greu să scrii pentru că se pot dovedi filme proiectate pe aer, doar pe aer“.
A trebuit să văd 10 ani mai târziu Call Me by Your Name, film care adaptează romanul omonim al lui Aciman, ca să-mi acord răgazul de a mă gândi și altfel la cuvintele scriitorului. Luca Guadagnino a recreat cu instrumentele cinemaului textura scrisului lui Aciman – o narațiune fluidă care se ondulează și formează sub ochii cititorului. E simplă și elegantă, dar duce pe negândite în zone a-geografice, cum e nostalgia. Filmul lui Guadagnino e infuzat de nostalgie, dar sentimentul nu devine palpabil decât la final. Până atunci totul pare un dolce far niente văratec în care timpul are răbdare cu oamenii, piersicile se culeg direct din copac, pe gresia veche nu se merge decât desculț, iar alt mijloc de locomoție în afara bicicletei nu s-a inventat. Firește, tot acest decor a fost construit anume și totul pare să conspire pentru ca scurta și intensa poveste de dragoste să aibă loc. Dar personajele nu fac decât să acumuleze amintiri și să construiască o Alexandrie interioară pe care s-o ducă în inimă toată viața. O zonă invizibilă pentru alții, dar care să-i susțină (cum mi-a mai spus Aciman) când nu vor mai avea ancoră și busolă.
Acțiunea se petrece în anii ’80, în nordul Italiei, unde un băiat de 17 ani se îndrăgostește de un student american de-al tatălui său, venit pentru o scurtă perioadă la vila familiei din Lombardia. Filmul acoperă doar o vară, redată prin detalii de viață cotidiană, dar trebuie să se termine filmul pentru ca adevăratul film să înceapă pentru spectator. Sau, spus cu cuvintele lui Aciman, spectatorul să înceapă să-și proiecteze propriul film pe aer. De aici vine, cred, entuziasmul cu care e primit filmul și care pare mai mult un fel de duioșie față de amintirile fiecăruia.
Call Me by Your Name nu e un film gay, adică un film de nișă, cât o „întâmplare simplă“ despre viața care trebuie trăită intens și responsabil, străduindu-ne să fim fericiți și asumându-ne că fericirea vine la pachet cu lacrimile. Filmul ajunge la spectatori prin acest mesaj delicat despre măreția vieților anonime pe care le trăim ducându-ne cu seriozitate propriile lupte – mari sau mici, dar importante. Dincolo de premiile luate anul trecut și de nominalizările la Oscar, Call Me by Your Name e unul dintre cele mai frumoase filme din 2017 și, categoric, cel mai senzual.