Lumea culturii este confruntată cu o provocare redutabilă: apariția a noi forme de cenzură venite din partea unor grupuri de presiune, asociații sau colective ad-hoc. Pentru moment, în majoritatea cazurilor, autoritățile au dat dovadă de curaj, dar până când?, se întreabă „Slate“.
Articolul din „Slate“ începe prin a aminti un fapt petrecut în 2014, când West Australian Opera a luat decizia de a anula spectacolul Carmen de Bizet pe motiv că unii actori fumează pe scenă, iar acest fapt este „incompatibil“ cu mesajele antifumat ale unuia dintre sponsorii instituției.
Astăzi, mai ales pe valul isteriei #metoo, astfel de situații s-au multiplicat. „Ieri“, scrie „Slate“, „societatea exercita o presiune în favoarea libertății de a crea.
Astăzi, datele par a se schimba. În diferite ocazii, grupuri organizate ocupă terenul mediatic sau juridic, mergând deseori până la intimidare fizică“.
De exemplu, în decembrie, „Liberation“ enumera mai multe cazuri în care artiști precum Balthus, Gauguin sau Schiele, morți de ani de zile, „își văd operele contestate din motive de sexualitate controversată, ca urmare a afacerii Weinstein“. O petiție cu 10.000 de semnături cere retragerea unui tablou de Balthus de la MET, în New York. Londra, Köln și Hamburg refuză campania de afișe ale unei expoziții retrospective Schiele.
Tot recent, festivalul internaional de film fantastic Même pas peur, ce are loc în La Réunion, a fost obligat să își retragă afișul care reprezenta două femei vopsite în negru, la presiunile Consiliului reprezentativ al asociațiilor negre din Franța. „Artiștii au de ce să fie neliniștiți“, scrie „Slate“. „Am trecut de la o societate care cerea mai multe libertăți și încuraja libertatea de creație la o societate ce pretinde interdicția diverselor opere.“
Tot „Liberation“ publica în ianuarie un apel al L’Observatoire de la liberté de création, un grup creat „în urmă cu 15 ani pentru a răspunde atacurilor lansate contra operelor de artă din partea asociațiilor reacționare“, un grup care astăzi este alarmat „de o nouă formă de cenzură venită din partea asociațiilor antirasiste sau feministe“. „Dacă critica este necesară,
a vrea să interzici cărți sau filme semnalează eșecul dezbaterii democratice.“
„Vedem cum se constituie aici tribunale populare, petiționare, care își arogă dreptul de a pronunța «sentințe» răspândite de rețelele sociale vizând un anume spectacol, o anume scenă dintr-o piesă de teatru, retrospectivă sau melodie. Aceste puneri în cauză a unor opere nu se mulțumesc doar să critice, ele nici nu caută dezbaterea. Ele vin cu lecturi unice, dogmatice și cer interzicerea, în ciuda oricărei legi în vigoare. Aceste atacuri repetate riscă, dincolo de operele vizate, să conducă la cea mai rea dintre cenzuri, cea mai radicală, cea mai perfidă, cea care intervine înainte ca opera să existe. Opere care nu vor pune nimănui probleme, fiindcă nici nu vor exista sau vor exista numai după ce vor fi complet aseptizate“, se arată în comunicatul publicat de „Liberation“.
De asemenea, L’Observatoire atrage atenția că aceste asociații luptă contra diverselor forme de organizare și uită să opereze „necesara distincție dintre artist și operă“, cu trimitere directă la soarta operelor unor artiști cu un comportament controversat, cum ar fi Roman Polanski.
Această problemă a noii cenzuri nu se rezumă doar la Franța, ea trece și Atlanticul. De exemplu, într-o opinie publicată de „Journal de Montreal“ în ianuarie, jurnalista Sophie Durocher se declară șocată de un raport al unui ziarist în care se arată că la colegiul Maisonneuve „profesorii practică autocenzura pentru a evita să jignească credințele religioase sau culturale ale studenților“.
Înapoi în Europa, „Le Monde“, aducând în discuție cazul Woody Allen, tot mai părăsit la Hollywood, se întreabă „#metoo: asistăm oare la întoarcerea cenzurii în artă?“.
Trecând în revistă cazurile artiștilor șterși din producțiile TV sau cinematografice, în ultima perioadă, în urma acuzațiilor de hărțuire sexuală, „Le Monde“ este de părere că toate aceste fapte pun din nou în discuție distincția dintre artist și opera sa. „Ca să știți și voi, Caravaggio a fost un criminal, Degas un mizantrop execrabil. Din această perspectivă, ce «poliție» are dreptul să decreteze cine are dreptul de a fi expus la Luvru?“, se întreabă Thomas Schlesser, director al Fundației Hartung Bergman, care aver- tizează asupra judecării unei opere prin prisma personalității autorului.
„Le Monde“ este de părere că, dincolo de Atlantic, această distincție nu se face de la sine. „Dar asta nu înseamnă că Franța nu suferă și ea de pe urma importării normelor americane“, spune Nathalie Heinich, sociolog al artei la CNRS.
Există și un avantaj major al acestor dezbateri, crede Thomas Schlesser, și anume că acestea „restituie operelor contestate puterea lor deranjantă, cât timp, în vremuri mai calme, sunt tratate cu indiferență“.