Pe 17 aprilie 2014, la 87 de ani, făcea trecerea spre eternitate Gabriel García Márquez, probabil cel mai important scriitor de limbă spaniolă al ultimelor secole. Nimeni nu l-a putut pastișa fără să fie cu desăvârșire ridicol.
Scumpe domnule Márquez, mi-ar plăcea să vă aduc noutăți de pe pământ, dar pe toate le-ați cunoscut deja și, precum bine știți, nimic nu se schimbă. Timpul curge în același cerc.
În fiecare început de aprilie îmi las barba să crească și fug să mă rătăcesc pe străzile secundare din Macondo. De data aceasta, am avut chef să revăd Funeraliile Mamei Mari. Am, desigur, și o explicație care nu contează: când ați publicat cartea aceasta aveați vârsta mea de acum. Aproape treizeci și cinci de ani.
Am vrut să văd din nou câte parale făcea literatura dumneavoastră la aproape treizeci și cinci de ani. Domnule Márquez, v-ați scris veacul de singurătate, dar, și dacă nu l-ați fi scris, Funeraliile ar fi fost o mărturie suficientă despre punctul dumneavoastră fantastic de vedere.
Căci totul e deja aici, în această carte de nuvele, în care lucrurile magice au loc în timpul siestei, preoți cât secolul îl văd pe diavol, păsările vin să moară în casele oamenilor, într-o noapte un tânăr dintr-un sat fără hoți fură bilele de biliard, iar Mama Mare domnește peste un nesfârșit imperiu, în virtutea cuferelor sale cu voturile morților din trecerea timpului.
Totul e deja aici: femeia oarbă care vede până la nuanță și izvoarele adormite înăuntrul oamenilor de la începutul lumii. Și toți acești muritori trași de sfori de iluzia iubirii, de trufie, de lăcomie și de credința neprihănită în Dumnezeu. Nebunii care nu sunt închiși la balamuc, deși spun adevărul, iar adevărul nu e decât rareori îndurabil. Colonelul Buendía și războaiele lui civile și străinii taciturni cu haine murdare și pălării ponosite, căldura care atâtea cranii despică și ploile care mângâie sufletele celor morți.
Au trecut zeci de ani de când ați scris cartea aceasta, dar, strict literar, oamenii nu au consemnat progrese însemnate. Nu s-au mai dat asemenea nuvele.
Domnule Márquez, am mai citit de curând ceva care mi-a umplut toate camerele inimii de o bucurie fără margini. Am citit ce ați exclamat când ați citit prima dată Kafka, la Paris. Ați exclamat: exact așa vorbea și bunică-mea!
Domnule Márquez, n-am mai cunoscut pe nimeni care să aibă ușurința dumneavoastră de a dirija oamenii din cuvinte prin textele care le țin loc de case, ulițe, speranțe și disperări. O asemenea ușurință nu poate fi – și vedeți bine unde voiam să ajung – decât o moștenire de la o bunică.
Domnule Márquez, vă scriu aceste rânduri pentru că am o întrebare la care doar răspunsul dumneavoastră m-ar putea, întrucâtva, mulțumi: nu e așa că și Dumnezeu are o bunică, și bunica lui vorbește așa cum scria Kafka, adică întocmai cum vorbea bunica dumneavoastră?
Domnule Márquez, vă fac o mărturisire care nimănui altcuiva nu-i folosește la nimic: în noaptea dinaintea morții dumneavoastră, am avut un vis din care am căzut în alt vis, am visat lozuri de loterie și lupte de cocoși, și când am deschis toate ziarele lumii deja știam ce înseamnă.
Pe curând, vă îmbrățișez.