"— Nu-mi trebuie Niponia
Nici alta tara, nici...
Mi-e draga Pantalonia
Si nu ma duc de-aici!", cinta cite un pitic, fireste, in pantaloneza. Si erau sapte-mparatii...
„In imparatia Luni, de erai pui de pitic, in ograda ta se afla scrinciobul si se coceau mai intii ciresele… Daca in Imparatia Luni te jucai cu mieii, in Imparatia Marti sareai calare pe cal. Colo baietii alergau dupa fluturi, aici se jucau de-a ochii legati cu fetele. Miercuri era Imparatia Nuntilor. Joi coborau din pod leaganul in care a dormit cindva mirele sau poate ca mireasa si se intrebau cu cine seamana fatul lor. Si se tot uitau in oglinda: cu mama? Cu tata? Iaca si Imparatia Vineri. Un copil a stricat oglinda. Tata ridica un ciob: – Vad ori mi se pare? Am oaspeti in barba: trei peri carunti. Simbata, jumatate din barba tatii era alba, jumatate era neagra. Duminica era da-a-alba ca omatul.”
Nimic nu pare la fel in Pantalonia. Scoala pantaloneza e rotunda ca un harbuz, ca sa nu fuga nimeni, iar cind un pui de pitic nu stie lectia, invatatoarei i se pune nota rea. Piticii rontaie bomboana-ursului cind ii apuca schiopatatul, stiu a talmaci graiul pasarilor, vacile rumega palarii de paie, iar casele-s facute dupa chipul si asemanarea celui ce le locuieste: cizmarul traieste intr-o ciubota, morarul intr-o moara de vint, iar prisacarul a pus ferestre la un stup. In burta unui cal de lemn sta grajdarul imparatului.
Pepenele cel galben si mosneagul din cires
„— Anapoda e facuta si viata asta, se scarpina cite un batrinel la ceafa. Cind esti mic, nu stii cum sa fugi in Imparatia Marti, dar cind ajungi in Imparatia Duminica, mai fa-te inapoi copil, daca poti! — Ba pot! zicea alt batrin si se urca intr-un pom de cires, apoi se dadea in scrinciob…”
Uneori, in Pantalonia ploua. Cerul face-o vinataie, ca un genunchi poznas. Apoi vinataia creste si tot creste, pina acopera tot cerul. De frica Sfintului Ilie, nouroaicele scapa toata ploaia din poala peste tara piticilor. „Soarele cel rosu/S-a ascuns, cososul./Nourii, hoinarii,/Stau tot prin cuibare./Iata, iata, ploua/Nourii se oua./Ouale, cind crapa,/Iese pui de apa,/Fug pe linga sura/Cu clabucu-n gura…”, topaie in prag cite-un pitic mai zbintuit.
Alteori, castravetii din Pantalonia imbatrinesc. Asa, de dimineata pina seara. „Dar cind e seara?”, intreaba Castravetele cel Mic, trezit cu floarea-n cap. „Cind intri sub umbrela neagra.” Si Castravetele cel Mic creste pina ce iese, hat, de sub umbrela verde. „Vai, aici e alta umbrela, una albastra. Am gasit o umbrela albastra. O-ho-ho, ce e ma-a-re! Asa de mare ca sub umbrela asta zboara fluturi si rindunele. Este si o casa sub umbrela, si un ciine… Pepenele cel galben ia uite unde s-a suit! arata la soare. O sa cada! O sa cada!” Undeva plinge o fetita de pitic. „Poate ca se teme ca o sa cada Pepenele cel galben din cer? Sau a scapat caldarea in fintina?” Soarele cade, fara zgomot, dupa deal si ia cu el si umbrela albastra. Roua cade cu labute moi pe spatele Castravetelui si lui i se-ntuneca in fata ochilor. Atit mai dovedeste sa strige: „O, voi, cei de sub umbreluta verde, sculati-va, ca diseara o sa fiti mosnegi!”. Dar nu-l aude nimeni. Castravetii cei mici dorm inca.
Spiridon Vangheli, Pantalonia – tara nastrusnicilor,
in Guguta si prietenii sai, volumul II,
Editura Turturica, Chisinau, 1994.
Prezentare grafica: B. Diodorov, L. Sainciuc, I. Leu