Cartea E un pod pe Drina… (traducere și note de Gellu Naum și Ioana G. Seber) a fost publicată la editura Polirom în anul 2018.
Scumpe domnule Ivo Andrić, știu foarte bine când anume am auzit prima dată numele dumneavoastră, fiindcă mi s-a părut că numele dumneavoastră duce cu sine o poezie. Ivo Andrić, Ivo Andrić, Ivo Andrić…
Mi l-a spus un ziarist care renunțase la viața în redacție pentru libertate, ceea ce, în ochii mei, îl îndumnezeia. Nu i-am spus ce impresie mi-a lăsat numele dumneavoastră, l-am notat zadarnic pe un șervețel pe care până la ivirea zorilor l-am pierdut – era zadarnic, fiindcă oricum ecoul său în inima mea nu mai trecea.
Prietenul meu, ziaristul liber, îmi vorbise înflăcărat despre acest mare scriitor nobelizat, despre care eu – cu minima-mi cultură literară – habar n-aveam. Îmi spunea că sunteți cel mai mare scriitor pe care l-a dat colțul nostru de lume, eu aveam poftă să îl combat, dar nu mă puteam apăra decât cu numele lui Ismail Kadare, care nu vă e străin. Considerând că apărarea mea este, totuși, palidă, m-am predat fără luptă.
Au trecut ani și ani și ani de atunci, și abia în toamna aceasta am reușit să găsesc în librărie o carte scrisă de dumneavoastră: E un pod pe Drina… Mi-am socotit paralele și le-am găsit, ca întotdeauna, mai degrabă lipsă. Am sacrificat, totuși, un prânz și m-am refugiat în timpul dumneavoastră magic, cu atât mai magic cu cât a fost adevărat.
E un pod pe Drina… m-a făcut atât de fericit încât, nu o dată, am crezut că am înnebunit.
Istoria – istoria bosniacilor, istoria sârbilor, istoria turcilor, istoria pașalâcurilor, istoria marelui vizir, istoria celor scrântiți întru Hristos, istoria ghiaurilor, istoria musulmanilor, istoria oamenilor! – m-a copleșit și m-a îndurerat. Istoria asta blestemată și binecuvântată, repetându-se generație după generație după generație.
Mi-am simțit inima tresărind atunci când v-am citit cuvintele: poporul nu ține minte și nu povestește decât întâmplările pe care le poate înțelege și le poate preschimba în legendă.
Domnule Ivo Andrić, inima mi-a tresărit pentru că aici era ceea ce căutam de multă vreme: să înțeleg de ce istoria oamenilor e istoria imaginației oamenilor. Iat-o: miturile au fost și sunt și vor mai fi mai importante decât adevărul, care este trecător.
Domnule Ivo Andrić, nu cred că e o întâmplare că ați scris această carte, care e străbătută ca de un râu de atâta moarte, tocmai la Belgrad, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, supraviețuind o zi și încă o zi și pregătindu-vă, totodată, nemurirea.
Domnule Ivo Andrić, Balcanii de sângele cărora nu sunt deloc străin au mai înnebunit o dată pe când eram și eu copil. Locuiam pe atunci într-un mic oraș care depindea de o fabrică de armament și adormeam nopțile gândindu-mă la oamenii străini uciși cu armele fabricate de mâinile oamenilor mari între care trăiam. Domnule Ivo Andrić, era sfârșitul secolului, era sfârșitul mileniului, dar nu era sfârșitul istoriei. Din păcate, va tot urma.
Domnule Ivo Andrić, de mult timp caut să înțeleg, cu adevărat, Balcanii. Caut, dacă vreți, o explicație. Și cred că am găsit-o în două dintre personajele dumneavoastră secundare. În Merdgean, îngrozit de fiara care era Abid-aga, dar găsind totuși puterea să ia o ultimă șpagă înainte să-și piardă mințile, și în Hairudin, acel turc de prin părțile Anatoliei, gras și țigănos, cu buzele lui ca de harap, cu fața lui puhavă, pământie, care – așa ne-ați lăsat scris – părea mereu că zâmbește cu zâmbetul acela al oamenilor binehrăniți și binedispuși. Și numele său era Hairudin. Și el avea o deosebită îndemânare în meseria sa. Și meseria sa era să desprindă capetele ghiaurilor de trupurile lor și să le înfigă în pari, întru luare aminte.
Înțelegerea Balcanilor pentru mine rămâne, de acum, pentru totdeauna în zilele de arșiță când Hairudin zăcea pe pod, trăgându-se la răcoare sub umbra căpățânilor pe care le desprinsese de trupuri în ajun.
Domule Ivo Andrić, încă învăț în fiecare zi cum să trăiesc între ruinele Imperiului Otoman, între ruinele comunismului și capitalismului, printre sufletele oamenilor care au mers prea departe până în postumanitate, dar asta e o altă poveste.
Domnule Ivo Andrić, am căutat un singur cuvânt să îl adaug cărții dumneavoastră și nu l-am găsit. Ce vreau să vă spun este că ați făcut totul, ați povestit totul, ați prevestit totul și ne-ați lăsat podul acesta, alb și orbitor, de care să ne sprijinim – când și când, în trecerea timpului, între războaie, revărsări de ape și nopți pline de mari speranțe – inimile.