In marea majoritate a cazurilor, strainii pe care i-am intilnit s-au purtat cu mine prieteneste, fara sa aiba vreo problema ca as fi roman (iar cei citiva care puteau sa o aiba au fost destul de politicosi ca sa n-o arate).
Am fost aplaudat calduros in felurite sali, de felurite natii, pentru lecturile mele publice. Am „ridicat” vreo doua trofee de film, in numele Romaniei (si al lui Radu Jude), in fata a peste o mie de spectatori. Am colindat zeci de locuri de vis – resedinte de imparati, castele ca alea din cartile cu povesti ale copilariei, gradini labirint, stradute medievale, orase facute parca din turta dulce, in fine, tot felul de obiective cu care „japonezii” de pretutindeni se dau in vint sa se fotografieze. Eu insumi am adunat citeva mii de fotografii din care ai putea crede ca am fost in raiul din care trebuie sa fii prost ca sa te mai intorci.
Pe de alta parte, in Romania, mi-am trait vreo trei sferturi din viata fara sa stiu daca o sa am bani suficienti cu care sa ma descurc luna viitoare, am stat la cozi de doua-trei sute de oameni ca sa primesc o stampila pe fisa de somaj, mi-am cautat vreo trei ani de lucru prin Iasi, fie mincind sau dormind pe la prieteni, fie schimbind tot feluri de camarute-gazda, in functie de pretul intretinerii, am indurat n-spe umilinte din partea „sistemului” din Romania. Am lucrat aproape cinci ani „la privat” si patru „la stat”, injurind in fiecare dimineata cind deschideam ochii pentru a ma grabi sa nu intirzii la serviciu, timp in care visam ca ziua de salariu sa nu mai fie o mica sarbatoare sau sa nu mai am groaza diminetilor de luni. Azi nu ma mai trezesc la ora fixa, nu mai am emotii atunci cind vine factura la intretinere, cistig suficient cit sa-mi permit unele „extravagante” decente de cetatean roman mediu, dar zilnic am de facut citeva chestii fixe, pentru care muncesc – vorba romanului – „ca robul”.
Si cu toate acestea, nu-mi amintesc sa fi vrut vreodata sa plec din Romania. De fiecare data cind ma intorc din „raiul”occidental, sint in pragul fericirii. Am o mie de motive prin care sa explic de ce. Acum vreau sa va spun doar unul singur, pe care l-am realizat dupa doua saptamini pariziene: n-am intilnit absolut nici un roman stabilit in Occident – indiferent de cit timp era acolo, de minunatele lui conditiile materiale, de perfectiunea accentului in care vorbea limba tarii de adoptie – la care sa nu intrevad angoasa de a nu fi acasa.