Cartea Aleph (ediția a II-a), traducere din limba spaniolă și note de Cristina Hăulică și Andrei Ionescu, a fost publicată la editura Polirom în anul 2011.
Scumpe domnule Borges, vă scriu din nou – e deja a doua epistolă pe care v-o trimit în ultimele luni, și acest amănunt nu e întâmplător.
Am traversat mai multe examene de conștiință și a trebuit să fiu de acord că lucrul care m-a interesat în cel mai înalt grad în scurta mea viață pe pământ a fost cunoașterea.
Am încercat să înțeleg, mai mult decât am încercat să iubesc sau să fiu iubit, să cuceresc, să strâng avere sau glorie sau să încerc să fiu de ajutor sau să vindec.
Am vrut să fiu un martor care înțelege.
Și acum ajungem unde voiam de la început să mergem împreună: am un obicei, poate borgesian și el, de a reciti la fiecare o mie de zile, niciodată mai devreme, niciodată mai târziu, povestirea dumneavoastră Nemuritorul.
De fiecare dată sper că cele o mie de zile m-au înțelepțit și de fiecare dată constat că nu s-a întâmplat, și această descoperire sufletească nu mă dărâmă, nici nu mă îndârjește, nici nu mă lasă neschimbat.
Recitesc Nemuritorul în cartea Aleph, iar și iar și iar, și de fiecare dată când cred că am reușit să înțeleg încep să mă combat, să adaug nuanțe și închei, inevitabil, înfrânt, dar cu entuziasmul meu monoton intact.
Cele o mie de zile au trecut din nou.
De data aceasta am rămas la estetica dumneavoastră, pe care până acum o găsisem secundară în povestire și m-am uluit de luna care avea culoare nisipurilor nesfârșite, de pieptul din care se prelingea un fir de sânge negru, de filosofii de la Roma care erau de părere că a prelungi viața oamenilor înseamnă a le prelungi agonia și a înmulți, prin urmare, numărul morților.
Și de țara troglodiților care se hrănesc cu șerpi și nu știu să se folosească de cuvinte (!), de țara augilor care nu se închină decât la iad, de acei nesocotiți care s-au culcat cu fața la lună și i-a ars febra, de puterea setei, și de puterea mai mare a spaimei de sete, de oroarea sacră și de tăcerea ostilă și aproape desăvârșită, de vechimea unei clădiri, mai veche decât oamenii, mai veche decât pământul.
Și de palatul înălțat de zei, de zeii aceia care după ce l-au construit au murit, de zeii aceia care erau nebuni, de coridoarele care nu duceau nicăieri, de scările inversate, de treptele și balustradele îndreptate în jos, de Argos, bătrânul câine muribund din Odiseea, de zilele acelea care s-au scurs până au devenit ani și de anii aceia care s-au scurs până s-a petrecut ceva care semăna cu fericirea și a început să plouă cu o încetineală impunătoare.
Și de Homer și de toată această splendidă, orbitoare, evocare a culturii oamenilor în trecerea timpului.
Și de înțelepciunea aceea hindusă care ne învață că existența este numai o roată și fiecare viață e precedată de o altă viață și apoi urmată de altă viață, la nesfârșit, și că în acest timp nesfârșit fiecărui om i se întâmplă toate lucrurile.
Și de nemuritorii imuni la compasiune, de născocitorii de năluci și de soarta oamenilor.
Scumpe domnule Borges, n-am înțeles, nici de această dată, Nemuritorul, dar am înțeles, urmărindu-i mai ales puterea esteticii, matematica aceasta complicată după care atunci când risipești frumusețea sporești frumusețea în oricare povestire, precum în carte, așa și pe pământ, dintotdeauna și acum și pururea.
Cred că e un amănunt care nici lui Dumnezeu nu i-a scăpat.