Dormitorul era rosu, sufrageria galbena, iar in baie exista pina si o masina de spalat, complet automata, cu cheita. Cred ca aveam si covoare de lina, dar originea lor mi-e complet necunoscuta.
Pe papusi nu mai stiu cum le chema… Una era Violeta, satena, cu ochi albastri si palarie asortata, iar alta Lacramioara. La un moment dat descoperisem ca cineva le-a scris numele „in frunte” (ma rog, nu tocmai in frunte, ci mai sus, dar daca le pieptanai bine bretonul si le chinuiai indeajuns, cu putin noroc puteai deslusi citeva litere scrijelite-n plastic).
Mai existau (nu tocmai simultan) urmatoarele: un cal rosu cu roti negre in loc de copite, doi ursi, o maimuta in carouri cu salopeta si moaca debila careia i-am facut bujori cu carioca, niste ciini de plus (care nu erau, de fapt, ai mei si cu care nu aveam voie sa ma joc, dat fiind ca rolul le era pur decorativ), farfuriile galbene cu margini dantelate, Rozalia, papusa imblanita cu cap tuguiat, un set de pescuit cu lanseta si pestisori pe care ma chinuiam sa-i agat de pe covor cocotata in pat, un titirez dement cu care nu reuseam sa punctez niciodata, fiindca imi arunca biluta de plumb hat-colo prin camera, niste cartoane pe care coseam dupa indicatii punctate un nene patratos care pastea o oaie asemenea, un leagan de lemn, „razboiul de tesut” cu benzi de hirtie si preferatul meu, o tabla alba de plastic perforat, in care infigeam cuisoare stralucitoare transparente, facind flori fantastice si fluturi curcubeici. Tin minte ca-mi placeau atit de mult cuisoarele astea, mai ales cele rosii, incit tineam cite unul strins intre aratator si degetul mijlociu, inchipuindu-mi ca port inel cu rubin…
… ca niciodata
Altadata stingeam lumina si ma uitam pe pereti la diafilme (pe care le mai am si acum, pe toate, intr-o cutie de pantofi). Alba ca Zapada, Turtita fermecata, Ridichea cea uriasa… Cartile stateau in dulapiorul de la toaleta cu oglinda mare si sticlute „aurite” de parfum a bunicii. Citeva volume de Povesti nemuritoare. Restul erau acasa. Printre preferate, Aventurile lui Habarnam, Dodoaca si Biciusca, Domnita Azaleea, Basmele lui Hauff (mostenire de familie), Peter Pan. Si altele multe, pe care fie le-am uitat, fie le-am recuperat (ca spirit) de prin anticariate. Pe unele le citesc acum, fascinata, rizind singura, ca aseara – de Geppetto zis Mamaliguta si mesterul Antonio zis Cireasa, care o zamislesc atent, sub indrumarile zinei cu par azuriu, pe logodnica lui Pinocchio.
„Da o lovitura usoara, usoara! Acolo! Linga timpla. Asa. Ia jos un strat, asa, nu mai gros ca o coaja de ou. Ajunge. Bun! Acum ia dalta cea mai mica. Asa. Aceea. Ciopleste sub gene, asa! Inca putin. Incet! Cu grija. Inca putintel. Lasa acum, fa in partea cealalta. Asa, bine! Trebuie sa fie precisi, simetrici. Si acum, fa-i gurita. Baga de seama! Observa modelul cind sta serios. Vezi? Are forma unui arc. Asa! Cu multa grija, da-i gratie si expresie. Buzele trebuie sa aiba, in colturile gurii, zimbetul care sta sa apara. Asa! Foarte bine. Acum, ia dalta, nu aceea, ia-o pe cealalta, masura doi, asa, aceea, si fa-i gropita de sub nasuc. Fii atent, nu prea mult. Asa, asa! O, stai! Bine, foarte bine. E o bomboana!”
Da, stiu, m-am eschivat de data asta. Nu e cu adevarat o poveste. Sint eu si-atit. Dar daca n-as sti ca nu se poate decit in vis, as lua o dalta masura doi si-as ciopli, cite putin, in fiecare dimineata in care mi-e dor, o fetita cu ochi mari care sa-si ia copilaria de la inceput.
Ugo Scotti-Berni, Logodnica lui Pinocchio,
Editura Ion Creanga, Bucuresti, 1978.
In romaneste de Mih.M. Ionescu