Cartea Căderea unui sombrero (traducere din limba engleză de Cosmin Perța) a fost publicată la Editura Paralela 45 în acest an.
Scumpe domnule Brautigan, dați-mi voie să vă informez cu privire la ce se mai întâmplă pe pământ.
Se poartă fie narațiunile dense, în care se petrec tot felul de lucruri, mereu se petrece ceva, personajele au doar voință care întâmpină obstacole și nu ajung niciodată la profunzime. Orice propoziție care pare să sune a înțelepciune străveche e literă de evanghelie pentru mulțimile care adoră genul. Poeții își văd de poezia lor, dar adevărul e că tot mai puțini caută frumusețea și numai frumusețea. Trăim timpuri pragmatice. Pionierii Generației Beat, simbolurile contraculturii, hipioții de altădată – s-au uitat.
La noi, dincoace de Cortina de Fier (despre care se spune că a căzut acum treizeci de ani, zvonuri nu neapărat întemeiate), numele dumneavoastră nu e bine cunoscut, ceea ce nu pot să spun că mă întristează. Știu să recunosc un cititor de Brautigan dintr-un grup de oameni și, măcar pentru o clipă, mă simt cu el frate.
Scumpe domnule Brautigan, am obiceiul să nu ocolesc numele dumneavoastră când enumăr oamenii care au scris cel mai frumos în secolul XX, îmi plac sprâncenele care se ridică a mirare. Brautigan? N-am auzit de Brautigan!
V-am recitit de curând Ilustrată din Chinatown și m-am reîndrăgostit de Baudelaire care merge la azilul de nebuni deghizat în psihiatru. Apoi am găsit în librării Căderea unui sombrero și din nou am fost fericit. Pentru că nu se mai scriu astfel de cărți în mileniul al III-lea, nu mai cad din ceruri sombrero reci ca gheața, modificând ordinea sufletească a lumii.
Scumpe domnule Brautigan, tot ce ați atins s-a transformat în poezie, și toate poeziile sunt despre dragoste și pierderea ei, iar pălăriile care cad din cer cu atât mai mult. Pălării care cad din cer – auziți!
Scumpe domnule Brautigan, mereu mi-a plăcut curajul dumneavoastră de a merge pe drumuri pe care n-a mai mers nimeni, toate acele poteci adânci, care nu știi unde duc, dar la a căror chemare nu poți rămâne surd.
În zilele noastre oamenii care suferă de disperare și beau în fiecare zi până intră în imaginație poartă un altfel de stigmat. Se caută salvarea lor, ca și cum n-ar trebui să mai existe suflete care se pot salva doar de partea aceea a norilor.
Scumpe domnule Brautigan, nu cred că e exagerat să vă spun că mi-ați schimbat viața, de la dumneavoastră am învățat că există cealaltă parte a tuturor lucrurilor și acolo se ascunde poezia, că și aceia care nu sunt poeți pot privi lumea cu ochii poeților și că viața nu e nimic mai mult decât aceste străluciri de frumusețe care când și când chiar se întâmplă.
Apoi, desigur, pe toți ne așteaptă propriul glonț, poate chiar înainte să îmbătrânim. Singurătatea, o cabană din munți, deznădejdea și un cadavru care să fie descoperit săptămâni mai târziu. Bineînțeles că ați făcut și din moartea dumneavoastră tot o poezie – cum altfel?
Mi-ar plăcea să scriu cândva o piesă country & western despre dragostea pentru o japoneză și să v-o dăruiesc atunci când ne vom întâlni.
Sper să găsiți acest gest de un patetism bine temperat.
Vă îmbrățișez, domnule Brautigan, pe curând, poate.