Lansat acum 20 de ani, Fight Club a fost declarat „subversiv“ și „periculos“. Astăzi este considerat drept un film definitoriu pentru o întreagă generație și este arătat drept exemplu realizatorilor lui The Joker.
După ce a fost lansat în Statele Unite, pe 15 octombrie 1999, Fight Club s-a impus ca o reușită cinematografică, deși inițial a fost primit cu un val de critici ostile. „Le Figaro“ se amuză, 20 de ani mai târziu, să le enumere. În Statele Unite, de exemplu, popularul critic Roger Ebert declara filmul lui David Fincher drept „fascist“, lucru cu care Peter Bradshaw, scriind pentru britanicul cotidian „The Guardian“, era de acord. „Fight Club este un film lipsit de cea mai mică calitate care să îi mântuie păcatele, un film care și-ar putea găsi publicul în iad“, scria „New York Observer“.
Fight Club, realizat de David Fincher și bazat pe un roman de Chuck Palahniuk, prezintă la prima vedere povestea unui grup de bărbați care se dedau luptelor în adâncurile New Yorkului, într-un club clandestin unde se practică box cu mâinile goale, un club al căror reguli sunt dictate de carismaticul lider Tyler Durden (Brad Pitt), „prietenul“ personajului principal jucat de Edward Norton. Pe măsură ce clubul devine tot mai popular iar „franciza” se răspândește, Fight Club se transformă într-o organizație teroristă cu planul de a doborî capitalismul și simbolurile acestuia.
Dacă în SUA, unde era proaspăt în memorie atentatul de la liceul Colombine, lumea se temea că mesajul nihilist al filmului va inspira un alt val de violențe, criticii nu au fost blânzi cu el nici de cealaltă parte a Atlanticului, în Franța de pildă, unde filmele sunt privite altfel decât în America. Revista „Cahiers du cinéma“, de exemplu, îl considera „un film dezgustător“, în vreme ce pentru cronicarul de la „Telerama“ Fight Club este „o melasă sub-nietzscheană, împănată cu violență gratuită“, iar pentru cel de la „Parisien“ era „un film derutant, sufocant, opresiv, răspingător, destabilizator“. Chiar și pentru un critic de la „Le Figaro“, Fight Club este „anarho-grețos“ și „periculos“.
Privind în urmă se poate spune că Fight Club, mai mult decât toate cele scrise mai sus, a fost un mare film neînțeles în momentul lansării, fiind complet reevaluat în anii ce au urmat. La zece ani de la premieră, de exemplu, „New York Times“ declara Fight Club drept „filmul cult definitoriu al vremurilor pe care le trăim“.
Această reevaluare se poate vedea și în performanța lui comercială, Dacă în săli, în 1999, filmul era un semieșec comercial (cu încasări de numai 100 de milioane la un buget de 63), astăzi el este unul dintre cele mai vândute filme pe DVD produse de studiourile 20th Century Fox și figurează pe locul 11 în clasamentul celor mai bune 250 de filme întocmit de Internet Movie Database. „Abia la ani de apariția filmului, atât criticii, cât și jurnaliștii au înțeles că Fight Club este un film teribil de reprezentativ pentru anii ’90 și mai ales pentru tineretul epocii“, scriu un grup de cercetători francezi, psihologi și sociologi care au studiat filmul lui Fincher. „Fight Club poate fi citit ca o sinteză, o alegorie e a trecerii adolescentului la vârsta adultă în societatea contemporană.“
Este un punct de vedere confirmat cumva și de către autorul cărții, scriitorul Chuck Palahniuk. Într-un interviu acordat în 2005 ziarului „The Guardian“, el povestește cum, după fiecare lectură publică a fragmentelor din roman era abordat continuu de tineri „foarte serioși“ care îl întrebau unde pot găsi un Fight Club în cartierul lor. „Mă simțeam întotdeauna prost atunci când era silit să le spun că aceste cluburi nu există“, dar faptul că ei căutau așa ceva atestă cumva puterea ficțiunii, aprecia Palahniuk în interviu.
Alți ziariști și cercetători pun Fight Club pe o listă a filmelor care, în 1999, aveau ca temă comună realitatea înșelătoare, filme precum Matrix, Al șaselea simț, Being John Malkovich sau Eyes Wide Shut. Sunt filme, spun cei care le-au studiat, care reflectă cel mai bine o anume stare de spirit la finalul decadei, mai ales în Statele Unite. unde, apreciază criticul Linda Belhadj, „anii 1990 au fost anii deziluziei, sfârșitul petrecerii“.
„A fost o surpriză să descoperi un film atât de puternic, de provocator și de extrem realizat chiar de un mare studio“, spune regizorul francez Jan Kounen. „Fight Club a fost conceput ca un balet mental care aruncă în aer regulile narative și vizuale. Fincher a arătat violența cotidiană a unei societăți care ne face schizofrenici, captează raporturile de putere cu o radicalitate punk.“
Astăzi, la aniversarea a două decenii de la lansarea Fight Club, nu puțini sunt cei care vorbesc despre moștenirea complicată a filmului lui David Fincher și fac o paralelă între el și o producție care, astăzi, face la fel de multe valuri: Joker-ul lui Todd Phillips. Mai ales în SUA, Joker a provocat polemici aprinse și a fost declarat „periculos“ de cea mai mare parte a presei care, în general, a privit filmul lui Todd Phillps la fel cum Fight Club a fost privit la vremea lui; drept un potențial inspirator de violență reală.
Astăzi, încercând să își susțină opțiunile politice, aceeași critici fac comparația între Fight Club și Joker în defavoarea celui din urmă. „Fight Club este filmul care Joker nu a reușit să fie“, scrie, de exemplu, „Indiewire“.
Este interesant de văzut cum vor vorbi despre Joker, peste zece ani, aceeași critici.