Volumul Prăbușirea (traducere din limba engleză și note de Radu Pavel Gheo) a fost publicată la editura Polirom în 2019.
Scumpe domnule Fitzgerald, prima dată am auzit de Prăbușirea de la cel mai bun dintre prietenii mei, o citise în limba franceză și se auzea că volumul i-a făcut o excelentă impresie unui filosof nihilist stabilit la Paris, care detesta literatura. Numele acelui filosof era Emil Cioran.
E adevărat: mai târziu, am citit în Exerciții de admirație cum Cioran face un elogiu înflăcărat operei dumneavoastră, așezând Prăbușirea deasupra a tot ce ați scris vreodată.
Cred că e deja un deceniu de când așteptam ca această carte să apară și în limba română. Prea rar se întâmplă ca o împlinire să fie mai frumoasă decât o așteptare. Prăbușirea, însă…
Dintre toate textele reunite între aceste coperți, cel care m-a schimbat n-a fost Prăbușirea. Eu nu sunt Emil Cioran. Cel care m-a schimbat a fost Orașul meu pierdut. E unul dintre cele mai frumoase texte care s-au scris vreodată pe pământ, aproape la fel de frumos ca o pagină oarecare din Marele Gatsby.
Cred că în sfârșit am ajuns să înțeleg de ce vă iubesc atât de mult: nimeni, domnule Fitzgerald, n-a mers atât de departe în oceanul nostalgiei.
Nici un alt scriitor n-a mai cunoscut atât de atroce nostalgia, deși nostalgia însăși este materia primă din care se naște literatura.
Am iubit și iubesc zeci, sute, mii de scriitori și scriitoare, însă dragostea pe care v-o port dumneavoastră, domnule Fitzgerald, are altă intensitate, altă forță a tandreței.
Ochiul dumneavoastră era în stare să vadă acele schimbări mărunte care arată că – gata! – timpul a trecut. Nimeni n-a mai cunoscut o așa putere a adevărului (brutal și integral) că nu te poți întoarce niciodată în clipa dinainte și că totul trece, în afara amintirilor (expresia vă aparține și, pentru o Constituție a lumii, ar fi de-ajuns ca articol unic).
Scumpe domnule Fitzgerald, ați umblat prin lume visând gloria și ați murit tânăr și pe jumătate uitat, prăbușit ca un templu căzut în mizerie, măcinat de nefericire și regrete.
Destinul dumneavoastră este destinul oricărui mare artist care umblă pământul fără apărare în fața oamenilor. Inteligența dumneavoastră, inima dumneavoastră cereau o lume orbitoare (albă și strălucindă!), iar biata societate a oamenilor e întotdeauna meschină, jalnică și dureroasă. Categoric nu aveați cum să îmbătrâniți pe pământ.
Scumpe domnule Fitzgerald, această odă închinată New York-ului (care este Orașul meu pierdut) este, pur și simplu, cea mai frumoasă declarație de dragoste din câte am citit vreodată, și am citit câteva.
Din Prăbușirea mai rămân cu această idee până la care nu știu câți au mai ajuns: dovada unei inteligențe de primă mână este abilitatea de a avea în minte două idei opuse în același timp și de a-ți menține totuși capacitatea de funcționare. De exemplu, ar trebui să poți vedea că situația e fără speranță și totuși să fii hotărât să o faci să devină altfel.
Cred că tocmai i-ați definit pe cei visători și pe cei înfrânți, singurii oameni cu care ați fost vreodată frate, domnule Fitzgerald, ceea ce vă face unul dintre puținii muritori norocoși.
Vă iubesc.
Pe curând.
1 Trackback