Între paradisuri pierdute și o integrala Beethoven/ Scherchen, selecția discografică a lunii aprilie are baroc britanic cu zâne, tenebrele lui Gesualdo, un Enescu pianistic incandescent și o baladă de Lord Tennyson pusă pe muzică de Richard Strauss.
♦ Paradise Lost trimite la Adam & Eva, Milton & Blake sau ambivalența stereotipurilor feminine, teme documentate personal de Anna Prohaska timp de doi ani pentru acest disc. E recitalul tematic cu o ideatică seducătoare, rarisim pe scenele românești, construit pe lucrări din barocul timpuriu până la creații de la finele secolului 20, cu imagistica muzicală a Evei, Paradisului și Izgonirii, un show incitant cântat impecabil în patru limbi, trademark pentru soprana austriacă după Sirène, 2011, și Behind the Lines, 2014.
Războiul e aici unul interior, multe rarități, puține șlagăre, Prohaska e o soprană lirică amorezată de contemporan și Händel, cu culori frumoase, dicție perfectă, pianissime plutitoare și izbucniri penetrante, cu minunatul pianist Julius Drake partener. Gib mir den Apfel, Reimann/ Reinert, o pastorală vocalizată de Stravinski, Paradisul și Peri, Schumann/ Moore, Sleep, Adam Sleep, Purcell, Orașul m-a învățat din un Bernstein pe versuri folk din Liban, în total 25 de lieduri-poeme pe un disc care transportă la fericirea tonalităților liniștite. Într-un track de început, în Paradis de Fauré/ van Lerberghe, Dumnezeu îi cere Evei, în dimineața lumii, să numească fiecare creatură de pe pământ. Melodia se încheie cu aceste cuvinte: „Eva cântă“. S-o ascultăm.
♦ Dacă recitaluri tematice s-ar putea să mai auzim pe scenele românești, operă barocă, greu de crezut. România, țară a divelor de profesie, nu are nici măcar un ansamblu permanent baroc! Dacă asculți Purcell: The Fairy Queen 1692 cu Gabrielli Consort & Players, realizezi de ce arta interpretării preclasice nu e treabă de mântuială: trupa condusă de 25 de ani de fondatorul Paul McCreesh a comandat special pentru această înregistrare trompetele de argint fără pistoane pe care cântă instrumentiștii din Gabrielli, reconstituite după originalul de secol 17 aflat în colecția Warwickshire Museum, la care intonația e dată de presiunea aerului, ambușură și vibrația buzei. Excepționalism britanic tradus într-o culoare particulară, o înregistrare cu instrumente de epocă și acordaj special „lower pitch“ (A=392 Hz), ce respectă sonoritatea playhouse gândită de compozitor. O semi-operă cu muzică minunată și elegantă, cu un continuo imaginativ, nouă soliști impecabili împărțind songuri și coruri, Carolyn Sampson încântătoare în O let me weep! și un plin de haz Ashley Riches, bas, în Poetul beat. Zâne, sirene, păsări, cimpoaie, cu Oberon și Titania măști muzicale, efect de ecou avant la lettre, mult dans și veselie într-o fastuoasă adaptare scenică Purcell din 1692 la Visul unei nopți de vară de Shakespeare, părintele tuturor celor care au scris pentru scenă!
♦ Tenebrae Responsoria de Carlo Gesualdo da Venosa, cu Graindelavoix, Björn Schmelzer și românul Adrian Sârbu, a fost pentru mine discul revelație al lunii aprilie. O interpretare originală, care trimite la un spațiu vechi, cu rezonanțe ancestrale, poate bizare pentru urechile obișnuite cu corul „apretat“ academic, despre care tenorul ieșean, specialist în muzica veche de tradiție bizantină, spune că a fost dospită doi ani: „Drumul inițiatic către descoperirea dramaturgiei tenebrelor a trecut mai întâi printr-o perioadă lungă de repetiții și de «acordaj în stil Gesualdo». Însă, odată cu înțelegerea intențiilor lui Gesualdo de a modela imagini ca dintr-o «plastilină sonoră», totul capătă sens“. Mai multe despre acest album, pentru mine unul dintre discurile anului 2020, puteți citi în interviul din SdC nr. 683 cu Adrian Sîrbu.
♦ Nu știu dacă acest Enescu volumul I – Alexander Paley e o reeditare sau premiera discografică a unei înregistrări pariziene din 2011. Înclin spre varianta a doua, pentru că Melism Records e o casă mică ce scoate rarități cu Samuel Feinberg, Nikos Skalkottas sau Emile Naumoff. Nu știu nici de ce acest interpret, o somitate pianistică internațională, născut la Chișinău în 1956, e necunoscut în România: moldoveanul cu studii în Rusia și stabilit în New York e un adevărat apologet enescian. După premii majore și o carieră în Franța, a înregistrat până acum din Enescu cele două sonate pentru cello cu Alexander Dimitriev și integrala violonistică cu Amiram Ganz, la Saphire în 2012. Paley, care a fugit din URSS în 1988, are un palmares impresionant și un repertoriu fabulos, de la Scarlatti la Bartók, e un îndrăgostit de Scriabin, A. Rubinstein și Weber. Tot în aprilie i-a apărut un al treilea Rameau dintr-o integrală La Musica și acest Enescu fabulos, primul din integrala creației pentru pian. Culori fenomenale într-o abordare metafizică a Sonatei nr.1 op. 24 în fa# minor și o dinamică tumultoasă, cu o voioșie a cântului dincolo de virtuozitate în Sonata în re major cu coda, o versiune incandescentă la Preludiu și fugă în do major din 2003 (ce tușeu languros în fugă!). Voi reveni.
https://www.youtube.com/watch?v=XSk0RhjDyro
♦ Melodrama e un fel de prelegere poetico-muzicală, populară ca gen în secolul 19, dar poate defini și o expresivitate excesivă și sentimentală. Strauss: Enoch Arden, scris în paralel cu Don Quixote, pe versurile Lordului Tennyson, conține ambele sensuri, cu leitmotivele unui triunghi amoros sfâșiat între fericire și renunțare, ca în Rosenkavalier. E ultima înregistrare a actorului pe care l-ați văzut în filme de Werner Herzog sau Wim Wenders și în rolul Hitler din Downfall-ul lui Hirschbiegel, cu celebra scenă virală a furiei. Bruno Ganz a fost un speaker iubit de melomani și pentru Egmont sau Il canto sospeso, dar și pentru Coriolan la Salzburg în 1993. Timbrul răgușit, sintaxa clară, compasiunea fără sentimentalism fac ca la finalul poveștii să-mi rețin cu greu lacrimile. De ce? Povestea tristă a lui Tennyson? Complicitatea acordurilor translucide ale pianului, care nu e doar acompaniament, cu un Kirill Gerstein virtuoz posedat sau catifea impresionistă? Sau poate sunt în chiar celălalt sens al melodramei. Eu, pentru că actorul îi refuză lui Enoch Arden patosul sentimentalist, eu care știu că Bruno Ganz a pierdut lupta cu cancerul în februarie 2019. Nu știu. După Glenn Gould/ Claude Rains sau Patrick Stewart/ Emanuel Ax, această versiune e obligatorie și pentru că nu e în engleză. Strauss a compus pe text tradus în germană, singura limbă pe care o vorbea și care îi suna, cu siguranță, melodramatic.
♦ Hermann Scherchen. Integrala simfoniilor beethoveniene e reeditarea discografică Beethoven despre care am scris in extenso numărul trecut, text pe care îl dedic celui care își începea scrisorile către melomani din SdC cu un citat din Scherchen: „Muzica nu trebuie înțeleasă, ea trebuie ascultată“. Lui Victor Eskenasy.
https://www.youtube.com/watch?v=V5bJBYS9NCg