Rămas-bun, Joel Schumacher!
Presa incultă cinematografic preferă să și-l amintească pentru filme care au fost eșecuri în cariera sa precum Batman & Robin sau Fantoma de la Operă. Ceilalți își aduc aminte că, după ce și-a început cariera desenând costume pentru Woody Allen, a început să își facă un nume ca regizor în anii ’80, cu filme precum St. Elmo’s Fire sau The Lost Boys, înainte de a deveni, în anii ’90, un specialist în thrillere extrem de apreciate precum Falling Down sau Phone Booth, în adaptări ale romanelor lui John Grisham (The Client, A Time to Kill). Cele două Batman realizate după ce a preluat ștafeta de regizor de la Tim Burton l-au făcut să stea departe de blockbustere și să revină la thriller și la filme independente. Joel Shumacher a încetat din viață pe 22 iunie, la vârsta de 80 de ani.
Muzica clasică, muzică rasistă?
Isteria protestelor a ajuns și la muzica clasică, „intrinsec rasistă“ (spune New Music USA) și un mediu cu probleme mari de reprezentare a diversității rasiale din Statele Unite. „New York Times“ acuză muzica clasica ca fiind „instituția cu cea mai mică diversitate din țară“, iar un raport al League of American Orchestras arată că muzicienii negri reprezintă 1,8% din componenții orchestrelor, în vreme ca latino-americanii doar 2,5% (datele demografice din SUA arată că populația de culoare reprezintă 13,4% din populație, iar cea latino 18,3%). Violoncelistul britanic de culoare Sheku Kanneh-Mason nu este de acord cu ideea rasismului muzicii clasice și crede că problema este creată, de fapt, de lipsa de oportunități de educație a tinerilor de culoare. Între timp, Metropolitan Opera din New York este una dintre țintele acuzatorilor, care îi reproșează lipsa de diversitate și eșecul reprezentării minorităților în spectacolele ei.