Ați văzut vreodată fir de iarbă tremurând când nu adie pic de vânt? Mie mi se întâmplă zilnic. Sunt atât de consecvent în a tunde iarba din curte, încât biata graminee monocotiledonată mi-a prins frica. Nu de durere, fiindcă nu există studii care să indice asta, ci mai degrabă de la zgomotul pe care îl face mașina mea electrică de 1.500 wați. Trifoi cu patru foi să fii și tot te apucă spaima.
Cablul electric al mașinii nu este graminee. Sunt două moduri de a-l secționa: ori îl tai cu totul, ori doar îl ciupești, apoi calci pe el și dansezi. În ambele cazuri, senzația mea este că firele de iarbă încep să râdă, motiv pentru care mi-am îndreptat eforturile înspre achiziționarea unui utilaj cu motor termic, autopropulsat, cu lățime de tăiere mai mare și nivel de zgomot pe măsură, coșmarul oricărui spațiu verde care s-ar vrea hipiot, dar știe că este scris în cartea destinului să rămână tuns periuță.
Asamblarea a decurs conform schiței. O bestie roșie căsca acum gura rezervorului spre mine, ca un pui de pelican hămesit, cerându-mi benzină fără plumb, motiv pentru care am îndesat în sacoșă un bidonaș din plastic, fost păstrător de apă plată, și am purces la vale spre benzinăria de la intersecția cu drumul mare.
Un loc amărât, cu pompe veșnic murdare, dar cu un gestionar zâmbăreț și de treabă. Nu destul de treabă încât să îmi vândă benzină în recipient neconform. Jovialitatea lui se termina la „când scoateți o melodie nouă?“, apoi începea expunerea de motive și temeri care implicau ISU și riscul unei descărcări electrostatice soldate cu incendierea benzinăriei. Soluția propusă a fost să vin cu mașinăria și să îi fac plinul.
V-am menționat deja autopropulsia. A compensat din plin faptul că după alimentare a trebuit să parcurg dealul de un kilometru până acasă. Puternică drăcie, aproape că mă trăgea după ea, mai ales că îi și reglasem accelerația la maximum ca să îi fac rodajul pe asfalt. Am intrat pe poartă ca Cezar în Roma după ce cucerise Galia.
Și, ca să păstrez termenii comparației, am continuat să accelerez vreme de câteva minute, pentru ca micii Brutus să anticipeze cu groază faptul că se apropie tăișul răzbunării. Brusc, s-a schimbat sunetul victoriei. Se terminase benzina. Motorul a mai horcăit de trei ori, aidoma lui Cezar după înjunghiere, apoi a dat supapele peste cap și a sucombat.
Încă mă chinui să reglez nivelul accelerației astfel încât să îmi rămână benzină și pentru tuns gazonul.
Par un Sisif care scoate fum. Dar nici Galia nu a fost cucerită într-o singură zi.