Habar n-aveam ce-o sa ma-ntrebe. La chestii din astea de viata o mai intorc din vorba. Am oaresce cunostinte de comunicare. M-am temut ca o sa ma incurce cu teste de cultura generala. Imi si inchipuiam preotul cu o tava de bilete. Si, la iesire, discutii: „Tie ce ti-a cazut?” „Versetul cutare din Deuteronom!” „Nasol!” „Da’ tie?” „Pe mine m-a ajutat Dumnezeu. Mi-au cazut primele carti din Facerea… „. Cite ceva despre Facere tre’ sa stii, macar asa din auzite. Treci la sigur…
Eu eram convins ca o sa ma intrebe cele zece porunci si nu mi le mai aminteam pe toate. De emotie, fireste. Daca as fi fost la calculator, le-as fi cautat pe google, dar acolo era numai intre mine si Dumnezeu. Cind m-am mai calmat, mi-a revenit si memoria. Aveam si un as in mineca, cu care sa-l uimesc pe preot: am auzit ca-n textul original, de la mama lui, cele zece porunci nu suna asa imperativ: „Sa nu ai alti Dumnezei in afara de mine!”, „Sa nu-ti faci chip cioplit” etc., ci-s formulate pe timpul viitor „Nu vei avea alti Dumnezei in afara de mine!”, „Nu vei fura!” etc. Dar lucrul asta l-as fi folosit numai intr-o situatie disperata… N-a fost defel asa. Chiar merita. Spovedania e cool! Ma opresc aici pentru ca imi vine in minte porunca „Nu vei lua numele lui Dumnezeu in desert…”.
Cit am asteptat preotul, am asistat la o scena oarecum hamletiana. A venit catre noi – eu, Ralu si nasa – un muncitor care lucreaza la renovarea exteriorului bisericii: „Nu vreti sa vedeti un mort?”. L-am urmat fara vreun motiv precis, ca si cum singura curiozitate inainte de spovedanie ar fi sa vezi un mort. Intr-un sant de linga zidul bisericii, la vreun metru adincime, era un schelet aproape intact. Oamenii adunati pe marginea gropii comentau: „Vai, da’ ce dinti buni a avut asta!”. Le-am dat dreptate. Muncitorul ne-a explicat ca acolo a fost un cimitir. Si pe locul alaturat, unde e acum barul Corso, cica a fost cimitir.
Abia apoi m-am spovedit.