Era pentru a nu știu câta oară când, aflându-mă la o masă cu amici vechi și noi, după ce am epuizat subiectele care țin de politică, fotbal și religie, am ajuns la capitolul animale de companie. Unul dintre cei deja avizați m-a rugat să-i arăt lui Tiberiu, prospătura grupului, fotografii cu Poker al meu. Îl cheamă așa fiindcă la cele șaptezeci de kilograme are o privire de Daniel Negreanu canin, astfel că nici un străin intrat în curte nu își poate da seama dacă urmează să fie lins cu drag sau mușcat cu simț de răspundere.
Cer scuze pe această cale domnului Tiberiu pentru faptul că știu că așa îl cheamă. Legislația GDPR îi dă tot dreptul să-și păstreze anonimatul și chiar îi recomand să-l dea în judecată pe amicul indiscret care i-a rostit numele. Cred cu tărie că datele cu caracter personal sunt sacre și lupt pentru asta, uneori cu rezultate care mă dezavantajează.
Dacă merg la primărie ca să mi se elibereze o adeverință, mă lovesc de incompetența funcționarului indiscret. Dați-mi, vă rog, buletinul. Nu ți-l dau. Cum vă numiți? Treaba mea. Unde locuiți? Treaba mea. Păi eu ce scriu pe adeverință? Treaba ta. Ești pus aici să ajuți oameni, nu să-i descoși.
Uneori se destramă căsnicii folosindu-se replica nu te mai recunosc, nu mai ești persoana bla bla. Asta e numai din cauza faptului că la încheierea căsătoriei s-au făcut publice prea multe date cu caracter personal. Normal mi s-ar părea ca ofițerul de stare civilă să spună cetățene, nu e treaba ei cum te numești, de bună voie și nesilit de nimeni o iei în căsătorie pe domnișoara asta? Da, dar nu-i zic unde locuiesc. Mai mult decât atât, nu vreau să știe cum o cheamă după căsătorie.
Forma de fanatism juridic la care am ajuns se poate numi auto-GDPR. Acum vreo doi ani, după un spectacol în Pașcani și prea multe pahare, m-am trezit pe o bancă în sala de așteptare a gării și nu mai știam nimic despre mine. Primul lucru pe care l-ar face o persoană fără respect față de lege ar fi să se uite în propriul buletin. Eu mi-am găsit fărâma de luciditate pentru a mă plesni cu mâna stângă peste dreapta care începuse să cotrobăie prin buzunar. După trei zile am întrebat un polițist local cum mă cheamă. Nu mă interesează. Unde locuiesc? Nu mă privește. Păi cum ajung acasă? Treaba ta. Respect pentru acest om care știe că dura lex sed lex.
Am scos telefonul și în timp ce căutam cea mai fioroasă fotografie cu Poker m-a pălit GDPR-ul canin. De unde știu eu că el vrea să fie văzut? Din acea seară am început să fotografiez oameni și să-i arăt câinelui.