Zilele trecute am fost pe la o bancă. Nu-mi plac băncile din România și nici ele nu m-au încurajat vreodată să le plac, dar trebuia să plătesc o rată de o sută de dolari, așa că m-am dus.
Am ajuns la ghișeu, am întins bancnota cu chipul lui Franklin și am așteptat. Și am așteptat. Angajata de la ghișeu a trecut hârtia printr-o mașinărie rotitoare o dată, apoi încă o dată, apoi încă o dată. A chemat o colegă, care a pus și ea bancnota în aparat o dată. Apoi încă o dată. Apoi au început să discute ceva între ele. Au mai trecut bancnota o dată prin mașinăria aia rotitoare. În cele din urmă prima angajată a venit înapoi la ghișeu și mi-a întins banii: „Îmi pare rău, dar nu-i putem primi“. „De ce?“ „Nu putem, nu ni-i acceptă aparatul.“ Nu înțelegeam. „Dar de ce? Sunt falși?“ „Nu, nu sunt falși, dar sunt din 2004.“ „2006“, am precizat eu. „2006, totuna. Nu îi acceptă mașina. Sunt bani vechi. Ne pare rău, n-avem ce face. Încercați la sediul central. Sau schimbați-i la o casă de schimb valutar.“
Mie mi se blocase o rotiță a minții la cuvintele „bani vechi“. Cum adică? M-am uitat la cele câteva bancnote românești din portofelul meu: cele mai noi erau emise în 2005, adică înainte de suta de dolari ce-mi fusese respinsă. Ce-i drept, astea nu trebuiau trecute prin mașinăria băncii, așa că nu conta. Am ieșit din bancă și, mergând pe trotuar, printr-un vânt tăios de decembrie, mi-am rumegat nemulțumirea, amestecată cu amintiri. Amintiri cu dolari din America: unica mea experiență mai lungă în afara țării. Cât am lucrat acolo la casa de marcat a unui magazin, n-am auzit niciodată ca vreun dolar – sau măcar vreun cent – să fie vechi. Chiar am adus de acolo un cent (un penny, cum îi spun în continuare americanii) primit de la un client și care fusese emis în 1941, anul în care Japonia intra în război cu Statele Unite. Acolo n-ar fi nici o problemă dacă ar plăti cineva cu dolari emiși fie și în 1890: orice bancnotă emisă de guvernul SUA e valabilă atâta timp cât există SUA.
Mi-am mai amintit însă că acum douăzeci de ani, când am revenit în România cu câteva mii de dolari, bani gheață, bancnotele pe care le aveam în buzunare Alina și cu mine erau destul de noi și de frumoase, netede și lucitoare. Îi rugaserăm anume pe funcționarii băncii noastre americane să ne selecteze bani cât mai frumoși, pentru că urma să ne întoarcem într-o țară unde bancnotele, la fel ca invitații la un bal select, trebuie să se prezinte în haine de gală, altfel sunt date la o parte. Oamenii ăia înțelegători au făcut-o cu amabilitate, deși ne-au aruncat niște priviri uluite, de parcă se uitau la niște boșimani care abia ce au descoperit banii. Nu erau departe de adevăr.
Apoi mi-am amintit că acum vreo șase ani, când ne-am vândut apartamentul din Timișoara, cumpărătorul ne-a plătit o parte din sumă cu bani gheață, pe care i-a depus la o bancă. Erau vreo șase sau șapte mii de euro, în bancnote de 100 și 50. Funcționara de la bancă a prefirat printre degete fiecare hârtie, respingând din când în când cu un gest aspru câte una: „E prea uzată. E prea veche. E ruptă pe margine. Îi lipsește un colț“. Noroc că omul nostru, prevăzător, avea la el și câteva bancnote de rezervă. Știa cum funcționează băncile din România.
Nici nu mai știu de câte ori mi-au fost refuzate bancnote obișnuite, de cinci, zece, cincizeci de lei la vreun magazin, chioșc sau chiar la bancă pentru că le lipsea un colț sau fiindcă le plesnise plasticul pe vreun centimetru de margine și erau, vai, rupte. Le-am mai lipit cu superglue, blestemând slab de fiecare dată și amintindu-mi iar cum fusesem învățat în State să accept fără probleme bancnote rupte, ba chiar rupte în două sau cu bucăți lipsă. „Și cât de mare poate fi bucata care lipsește?“, am întrebat eu atunci bulversat. „Un colț, două?“ Mai mult de-atât, mi s-a spus: dacă un client are mai mult de jumătate de bancnotă, atunci trebuie să o accept.
Aș încerca o dată așa ceva și în România, unde oamenii se închină la bani mai mult decât americanii – doar că au grozav de mult simț estetic: vor mereu bani frumoși, cât mai frumoși.