În ultimele luni am ieșit foarte puțin, m-am întâlnit rar cu oameni și am vorbit și mai rar cu ei.
Începe să mi se pară normal. Începe să mi se pară normal să ies doar ca să fac cumpărături la un magazin sau altul, iar acolo să schimb doar câteva vorbe de complezență cu omul de la casa de marcat – „Bună ziua“, „La revedere“, „O zi bună“ –, fără ca vreunul dintre noi să îl vadă cu adevărat pe celălalt după masca medicală ce ne acoperă jumătate de față. Nu ne cunoaștem, nu ne interesează făptura celuilalt, suntem doar două manechine care își fac mecanic treburile ce se cer făcute: unul, să cumpere, celălalt, să încaseze.
Desigur, nu m-am rupt cu totul de lume; aproape nimeni n-a făcut-o. Intrăm în casă, deschidem computerul și începem să scriem, să transmitem, să comunicăm. Verificăm Facebookul. Vorbim îndelung pe Google Meet și Zoom la ședințe de lucru, ateliere de creație, întâlniri amicale: vorbim, comunicăm, socializăm. Doar că în realitate nu o facem – nu chiar de-adevăratelea. Vorbim cu un chip de pe ecran, mai întreg decât cele acoperite de mască pe stradă, dar adesea mai pixelat, mai ireal, ieșit parcă din lumea atât de populară a filmului Matrix. Dondănim într-un microfon într-o cameră goală și ni se pare că astfel menținem intactă țesătura socială. Dar n-o menținem. Suntem într-un fel de peșteră platoniciană în care ne vedem, ne auzim, dar nu ne întâlnim. Mediul e mesajul, iar mediul nu e uman.
Perioada asta de izolare provocată de coronavirus o să ne marcheze – ne-a marcat deja viețile. Bănuiesc că psihologii și psihoterapeuții au de lucru de nu-și mai văd capul de sub mască și blestemă ziua când și-au ales meseria asta de salahor. Sau poate că nu, poate că exagerez eu. Sunt sigur însă că noi, ființele sociale care suntem, nu mai suntem la fel.
Am ieșit în oraș acum câteva zile pentru o întâlnire literară – una din rarele ieșiri din ultimii doi ani. Și, nu știu cum și de ce, la un moment dat am început să-mi urmăresc, cu o anumită detașare și cu o surprinzătoare uimire, propriul comportament. Mi-am dat seama că apropierea de ceilalți oameni mă face să mă simt stângaci: nu mai eram sigur pe mine, nu mai știam ce s-ar cuveni să fac ori să spun și ce nu și reacționam șovăielnic. Retrospectiv, s-ar putea să exagerez puțin, dar de înșelat nu mă înșel. Eram la librăria „La două bufnițe“, printre prieteni, printre cunoscuți, lângă aceiași oameni cu care odinioară hohoteam la mese, povestind înfocat cu toții, dar nu mai eram în largul meu.
La început am simțit nevoia să mulțumesc exagerat de lung și de grav pentru fiecare gest mărunt și firesc: o cafea pusă pe tejghea, un scaun așezat la masa unde urma să stau. Parcă mi se făcea o favoare, mi se dăduse iarăși dreptul de a sta printre oameni după o recluziune forțată.
Apoi, când am început să mă relaxez, iar mintea mea a refăcut unele conexiuni cu lumea de odinioară, am început să vorbesc mult, sâcâitor de mult, să umplu orice moment de tăcere cu vreo banalitate sau cu o avalanșă de întrebări. Comunicam cu oameni, asta era, vorbeam cu cineva cu care voiam să vorbesc și nu cu un ecran pe care vedeam chipul pixelat al unui cunoscut.
Mi-am amintit de hărmălaia de vorbe, zgomote și acțiuni de după căderea comunismului, când milioane de guri silite să tacă vreme de decenii umpleau cel mai mic spațiu de tăcere (inclusiv în ziare, la radio și televiziune) ca să se exprime, să se descarce, să compenseze anii pierduți. Cred că – deși nu e o analogie perfectă – așa mă simțeam și eu și așa o să ne defulăm cu toții în momentul în care totul va trece. Dacă va trece.
Și mai era un lucru pe care l-am remarcat – din păcate, nu imediat. Eu nu sunt un ins foarte tactil, dar acum, de data asta, simțeam nevoia să îi ating pe toți cei cu care vorbeam. Spuneam ceva și, în același timp, îmi atingeam ușor interlocutorul pe braț, pe umăr, de parcă altfel nu eram sigur că mențin contactul. Mintea-mi obișnuită să vadă doar chipuri cu mască plasate la respectuoasa „distanță socială“ și să se apropie doar de chipuri de pe ecran avea nevoie permanent de o confirmare: da, vorbești cu cineva, e aici, în fața ta, nu e un ecran, pune mâna și convinge-te arghezian, vreau să te pipăi și să urlu „Este“. O lume nebună, asta e. Ce-i drept, pentru scriitori e un material minunat, cum au fost și multele epidemii de ciumă din trecut. Dar e un material de care, dacă stau să mă gândesc aici, singur, în fața unui ecran de computer, aș fi preferat să fiu scutit.