Mă ridic de pe scaun în semiîntunericul din încăpere și fac doi pași înspre ușă. La al doilea pas urlu de durere și îmi înăbuș o înjurătură, ca să nu mă audă copiii din camera alăturată: am călcat pe ceva colțuros și dur, care mi-a intrat în moalele tălpii. Mă aplec și culeg obiectul. Nu e o piesă de Lego (acum aș fi preferat să fie). E un cub verde de lemn de la un joc de construcții. Ceva mai încolo pândește să mă înțepe altă piesă, o piramidă roșie, cu vârful îndreptat jucăuș în sus. Mai bine c-a fost cubul.
Seara spre noapte mă duc în sufrageria-living, să pierd vremea vreo jumătate de oră la televizor după o zi lungă. Mă las relaxat pe canapea, anticipez senzația plăcută de moliciune din clipa contactului cu tapițeria, cad, țip și sar în sus, cu o durere mică, dar nesuferită, în părțile moi. Pipăi expert canapeaua și prind între degete o perie de păr din plastic, rămasă pe învelitoarea canapelei, cu niște peri groși și țepeni, pe care tocmai i-am simțit în dos. Făcusem curat prin zonă și strânsesem toate jucăriile înșirate pe ea, pe masă, sub masă, sub canapea, pe și sub covor, pe și sub bufet – dar parșiva de perie s-a camuflat bine. Data viitoare o să fiu mai atent. Deși așa mi-am zis și data trecută.
Pe corpul de bibliotecă din coridor stau stivuite zeci de cutii goale de jucării, care mai mari, care mai mici. Stau să îmi cadă în cap și uneori, când rafturile se mai scutură, chiar cade câte una. Totuși nu mă îndur să le arunc: sper că vreodată o să am nevoie de vreuna din ele, să pun înapoi jucăria în ambalaj și să o duc undeva, în magazie sau în vreun alt loc ferit. Să mai facem un pic de loc. Numai că asta nu s-a întâmplat niciodată. Cutii și jucării, toate stau prin casă și umplu fiecare cameră. Sunt așa de multe.
Îmi dau seama că n-am avut în toată copilăria mea atâtea jucării. Mai mult, bănuiesc că toți copiii de la mine din sat, din satul acelor vremi, n-au avut – toți laolaltă – atâtea jucării. Iar noi suntem o familie cu venituri ce abia urcă spre medie. Ce o fi în jurul nostru, în satul nostru periurban de mileniu III, în care se ridică vile peste vile, nici nu-s în stare să-mi imaginez. În copilărie visam să am o mașinuță cu pedale cu care să poți merge, una de tablă și cu pedale de fier ca niște scări de călărie, cum avea băiatul președintei de CAP – dar costa câteva sute de lei și nici nu se găsea decât rareori. (M-am consolat când am văzut că era greu să mergi cu încropeala aia de tablă pe trotuarele rareori asfaltate ale satului și că pedalele de fier, nu prea solide, s-au îndoit după vreo câteva zile și abia mai mișcau roțile.)
Aici și azi copiii din sat au mașini electrice cu sigle asortate la mașinile părinților, BMW și Mercedes, care rulează zumzăind pe trotuarele netede și care se încarcă direct de la priză. Noi nu – sunt totuși cam scumpe –, în schimb jucării mai mici și mai mari sunt stivuite și aruncate peste tot. Parcă se înmulțesc noaptea, când noi dormim: iepurele de pluș se cuplează cu Mica Sirenă și naște o mașină de pompieri care dimineața zace lângă ei, iar mașina de gunoi are o relație contra naturii cu piesele de Lego și până în zori remorca îi revarsă sute de bucăți de plastic din care se pot construi (sau nu) jucării și jucărioare de ou Kinder. Păpuși văd vreo treizeci, și mai zdrențuite, și mai noi. Mașinuțe: o sută. Sute. Diverse piste de plastic, mai mereu incomplete, un xilofon, o tăbliță de scris, ouă și ustensile de bucătărie din plastic prost, chinezesc… dar câte nu sunt?
Și mai sunt bucățile, rămășițele de jucării, jucăriile stricate, care se rup sau se destramă după trei ore de joacă. Chinezării, cum le zicem noi. Ieftine, foarte ieftine. Dar asta nu înseamnă că le poți arunca. Se găsesc în continuare și pentru ele jocuri și roluri: un picior rupt de robot devine o rachetă sau o lingură sau un ochean, cartoline de toate soiurile și mărimile devin scrisori sau bani, bucățile de plastic care odinioară au fost mânuțe de păpuși, roți de mașini și piese de… ceva, nu știu ce, se transformă în mâncare turnată în castroane care sunt ambalaje de plastic de la alte jucării.
Știu, asta înseamnă societate de consum. Știu că astea sunt gânduri de mileniul II, de oameni cu două perechi de încălțări. Uneori simt chiar că răzbun azi prin copii lipsurile copilăriei mele. Doar că nu pot să nu mă întreb: când ajunge „mult“ să însemne „prea mult“? Prea mult plastic, prea multe lucruri ieftine și repede consumabile, prea multe obiecte care îți intră în talpă sau în șezut. Sau – ca să lăsăm copiii în pace – prea multe noi modele de iPhone.