Alergia mea la piersici nu cred că este reală. Nu mi se umflă fața, nu fac șoc anafilactic și nici nu-mi apar pe piele pete care cobesc noile hărți ale țărilor lumii. Însă nu suport puful de pe pielița lor. Mi se zbârlește toată pilozitatea chiar și acum, când scriu aceste rânduri.
Se spune că animalele de casă capătă în timp unele din trăsăturile stăpânilor. Câinele meu este veșnic somnoros și uneori urlă fals, dar nu despre el este vorba azi, ci despre pisica pufoasă și gri. Activă și mereu pe notă atunci când miaună lângă dulapul în care știe că se fabrică pliculețele cu mâncare, dar dornică să confirme teoria, pufoasa mea nu suportă puful. Nu mă refer la cel de piersică, fiindcă nu prezintă nici o dorință de a mușca din fructe, dar cumva s-a creat o analogie, mai ales dacă ne-am raporta metaforic la fluturi ca fiind fructele coconilor.
Mâța este atrasă doar de exemplarele cele mari, ale căror aripi produc zgomot mai vibrant. Dintre specii, una numită popular molia colibri sau molia sfinx, seamănă cu puiul de vrabie care a prins mai mult marginea cuibului și nu a primit destui viermișori. Este un soi de fluture absurd de mare și pufos pe care pisica îl capturează aproape în fiecare seară și, fără să-i facă rău, îl aduce în casă. Îl ține între canini, parcă nedorind să-și atingă limba sau buzele de el, apoi îl eliberează în interior și începe dansul tridimensional. Până să îl pot captura și elibera, lepidopterul zboară razant cu tavanul, de care se și izbește des, precum înotătorul de sub gheață care nu nimerește copca. Și desenează. Un creion scurt și bondoc cu care o mână invizibilă exersează cubismul în negru pe alb.
Înclin să cred că fiecare molie sfinx are personalitatea ei, fiindcă desenele nu seamănă între ele. Cel puțin pe tavanul bucătăriei am identificat trei stiluri, dar nu știu să le cataloghez. Cert este că un fluture a desenat cercuri imperfecte, altul s-a axat mai mult pe peisaj, iar un al treilea aproape a reușit să traseze diagonalele tavanului, făcându-l să semene cu un plic poștal cu timbru de Brobdingnag.
Aș putea încerca să lipesc rame de tablou pe plafon și să deschid prima galerie de artă lepidopteră, însă iubita mea soție preferă să aibă liniște și spațiu de manevră atunci când gătește. Soluția corectă ar fi să tai gips-cartonul bucată cu bucată, apoi să înrămez, cum fac oamenii normali. Să-mi scrieți, vă rog, pe adresa redacției, dacă preferați să cumpărați tablouri pătrate cu latura de un metru sau mai degrabă clasicele șaptezeci pe patruzeci.