Pictorul locuieste intr-o casa nici prea-prea, nici foarte-foarte si care acum se renoveaza. Sint tocmiti niste muncitori polonezi. Mai vin prieteni de-ai pictorului, rude, cunoscuti care il vor urmari (vorbind incet sau tacind) pe artist la treaba. Sotia pictorului, si ea artist plastic, primeste oamenii si e parca putin intimidata de aparatul de filmat (desi nu stii daca nu cumva acesta ii e felul de a fi). Pictorul – care nu e imbracat fistichiu, ca un boem, si care pare un cetatean la locul lui – lucreaza in gradina. E un om cuminte, tacut, care prefera sa asculte in loc sa vorbeasca. Gradina nu e mare si salbatica, e chiar mica. La intervale neregulate se aude un tren. Gardul e inalt, de ciment, iar gutuiul pare destul de plapind pentru a duce pe umeri niste fructe, d’apai un film de 133 de minute. Si totusi.
Mai intii, Antonio Lopez Garcia isi fixeaza niste repere. Vira niste betigase in pamint – locul unde trebuie sa-si tina picioarele. Traseaza apoi niste puncte cu vopsea alba pe fructul galben. Si altele, construind un sistem geometric-ingineresc diferit de paradigma gutuii. La un moment dat acopera pomul cu un sistem de craci si folii de plastic, eficient pentru lucrul pe vreme rea. Pe masura ce timpul trece, iar verdele si galbenul pal se muta pe foaia alba, incepem si noi sa intelegem despre ce este vorba in film.
Durerea gutuii
Desi oamenii destepti care au trait pina acum au cazut in general de acord asupra imposibilitatii de a defini timpul, unii dintre ei (sau altii care nu si-au batut capul cu teoria) au incercat sa-l defineasca recreindu-l. Cum pictura este, din orice directie ai lua-o, timp finit, cinematograful are avantajul ca poate surprinde si recrea timpul in desfasurarea lui. Senzatia duratei si carnalitatea timpului nu sint date, pina la urma, de tehnica, ci de un cumul de calitati care tin si de decupaj, si de talentul operatorului, si de montaj s.a.m.d., dar mai ales de simtul regizorului. El Sol del Membrillo este un soi de docu-fictiune pentru ca, desi pictorul e real iar gutuile cit se poate de adevarate, din simple gesturi si evenimente se creeaza un film poetic despre curgerea timpului. Erice sugereaza la final ca fructele s-ar fi copt mai repede din cauza reflectoarelor – superba modalitate de a face cinematograful responsabil si implicat in realitatea pe care a surprins-o. Dar nu simplul fapt ca Erice a surprins coacerea unor gutui a creat timp – oricine poate filma asta –, ci felul in care filmul a inglobat punctul de vedere al lui Erice despre timp.
Cineastul povestea dupa o proiectie ca i-a spus la un moment dat pictorului: “Nu ti se pare ciudat ca cinematograful a imbatrinit atit de repede? Are doar 100 de ani, pe cind celelalte arte au traversat atitea secole, luindu-le atita timp sa se maturizeze. N-o sa uit niciodata ce mi-a raspuns: Da, dar vezi tu, cinematograful s-a nascut cind omul era deja foarte batrin”.
Dupa doua ore de coacere concentrata, cind gutuile – deja grele si batrine – incep sa cada la pamint, ti se rupe inima cind ii vezi pe polonezi virind cutitul in ele. Timpul petrecut privindu-le ni le-a apropiat atit de mult incit aproape ca le simtim durerea. In aceasta gradina mica unde se aude din cind in cind un tren, iar un pictor picteaza calm un gutui cu fructe, intrind in simbioza cu razele soarelui si cu fosnetul vintului, se afla unul dintre cele mai eficiente leacuri impotriva grabei – boala secolului. Nu e nevoie sa “cujeti” – ciobanul ardelean are dreptate. E suficient sa stai. A dresat cinema-ul gutuile, facindu-le sa creasca mai repede? Posibil, dar reciproca e sigura.