Alteori mingiie parul Fetitei si spune povesti cu glas soptit, despre „Zine care trec dintr-o poveste intr-alta”, despre „Luna Vrajitoare” si „Tic-tic”, soricarul nascut intr-o ladita. Peste tot si toate miroase cald a scortisoara, amurgurile se topesc in inserare, iar cind se sting, se inchid pe rind in „Dulapul cu «A fost… »”.
Fetita se mira de vrabii si de soare, vorbeste cu firul de iarba si cu fluturele alb, Vara se ascunde-n pepeni, iar Melc-Codobelc pare-un nume de jucarie.
„– Asadar, mai spuse odata Bunica… In incaperea mare, intunecoasa, fara soare, erau multe lucruri vechi.
Din cind in cind, cineva deschidea usa, facea lumina si scotocea la intimplare. Umbla prin cutii sau se oprea in dreptul vreunui raft. Alegea cite o jucarie – sau mai multe – si, uneori, papusi. Usa se deschidea din nou. Si din nou se inchidea.
Dincolo de usa, papusile ieseau din amorteala. Dupa un timp, erau aduse inapoi. Cu parul smuls sau fara ochi sau schioape.
Doar o papusa raminea mereu in raft. N-avea nici parul inelat si blond, nici ochi de sticla albastra. Nici gene de matase, nici rochie ca de bal. Era o papusa de cirpa, facuta, parca, de-un copil sarac…
Timpul trecea. Jucariile, aproape toate, isi savirsisera marea calatorie de dincolo de usa. Papusa cenusie tot astepta sa-i vina rindul. Si iata ca usa se deschise iar. O mina cu pielea zbircita incepu sa caute printre rafturi. Alegea elefanti schiopi, vreun leu tare imbatrinit, girafele fara ureche, masinutele cu arcul desfacut, papusile ciunge sau fara cap. Le arunca, pe rind, intr-un cos mare, de paie. Era ultima calatorie a jucariilor.
In dreptul papusii cenusii, mina se opri, sovaitoare. Papusa se botise de tot. In ceasurile lungi de asteptare, praful se asternuse peste ea, ca un fel de batrinete. La drept vorbind, papusa asta nu avusese niciodata nici cirlionti de aur, nici ochi de sticla albastra…
Mina o smulse de pe raft si o arunca in cos. In cadere, pentru prima oara, papusa scoase un geamat.
Nimeni n-o auzi.
Usa se deschise. Lumina navali.
Si-apoi se-nchise iar.
Si nimeni nu stiu vreodata ca papusa cenusie avea in piept – in loc de inima – o cutiuta cu muzica… „
Dulapul cu „A fost… „
Aveam opt ani cind am primit Povestile bunicii albe, iar numele Silviei Kerim nu-mi spunea nimic pe atunci. Eram doar fericita asa, cu sosetele mele albe iesind asimetric dintr-o pereche de pantofiori rosii si coronita din frunze de stejar, prea mica pentru fruntea-mi cu breton. Zimbeam in fotografie. „Premiul I se acorda elevei Soare Diana Bianca – clasa I A. 16-VI-1991.”
Acasa ma astepta o bunica aidoma celei din povesti, care nu-mi facea placinta cu mere, ci fursecuri pudrate. Iar Fetita puteam fi chiar eu… De fapt, cred ca toate fetitele care au citit cartea s-au crezut Fetita, iar toate bunicile lor au fost, pe rind, Bunica.
De atunci, au nins multe zapezi, au inflorit zorelele pe garduri, s-au ofilit si-au inflorit din nou, au fost mii de rasarituri si tot pe-atitea apusuri, au plins lacrimi, au ris zimbete si s-au visat nenumarate vise. Acum, toate stau cuminti in dulapiorul nevazut. „Pe cit ti-e de mare inima, pe atit de mare e si dulapul. Si cu cit imbatrinesti, agonisesti mai multe amintiri si devii mai bogat. (…) Are multe etajere pentru fel de fel de amintiri. Are si o usa mare – ca sa incapa deodata mai multe. O usa pe care, cu litere stravezii, scrie Dulapul cu «A fost… »”.
Acolo s-a ascuns bunica…
Silvia Kerim, Povestile bunicii albe, volum ilustrat de Constantin Baciu, Editura Facla, Timisoara, 1990.