Ajuns rege fara sa-si fi dorit asta (fratele sau va abdica pentru a se casatori cu imorala americanca – dublu divortata – Wallis Simpson), Ducele de York va avea de furca cu caile aeriene inferioare. Logopedul Lionel Logue ii va spune ca bilbiiala se datoreaza lipsei de coordonare dintre laringe si diafragma. Prin urmare, ii prescrie exercitii vocale si fizice. Tratamentul implica, de fapt, o terapie mai complexa decit scuturatul obrajilor sau exercitiile de respiratie. Chiar si injuraturile sint igienice pentru regele crescut in copilarie cu atele metalice ca sa nu ramina cu picioarele strimbe si care a ajuns la maturitate ca un cazan sub presiune pentru ca nu se poate exprima (lasind la o parte faptul ca eticheta ii impune si un mod special de a se purta in societate).
Filmul cu cele mai multe nominalizari la Oscar din acest an – 12 – face dintr-o drama istorica de epoca o poveste universala si cu priza la orice gen de public. Mi-ar fi placut ca scenariul sa fi fost mai discret cu modul in care logopedul devine inca de la inceput (si) un psihoterapeut pentru ducele timorat din copilarie. Mi-ar mai fi placut ca filmul sa contextualizeze mai mult momentul – adica 1939, anul intrarii Marii Britanii in razboi – in care George al VI-lea si-a strins puterile si a reusit sa fie pentru imperiul sau liderul care trebuia sa fie. Chiar asa hollywoodian cum e (adica previzibil in termeni dramaturgici), sint mai multe motivele pentru care filmul merita vazut.
In primul rind jocul actorilor
Metodicul Colin Firth si ludicul Geoffrey Rush alcatuiesc un mecanism biela-manivela aproape perfect. Cred ca britanicul Firth nu e un actor de geniala intuitie, dar munceste cu o seriozitate rara. Acesta e cel mai bun rol dintr-o cariera bogata, inceputa in anii ‘80. E ca atunci cind vezi un macrameu complicat si nu te mai gindesti ca a fost cusut peste un model desenat. Structura care ii sustine jocul nu se mai vede pe ecran, pentru ca a ars-o, a asimilat-o. Geoffrey Rush e alt gen de actor, unul mai intens, mai expansiv. Schimbul de umori dintre ei e foarte viu pe ecran.
Filmul mai merita vazut pentru povestea in sine despre care multi nici n-aveam habar pina acum. Filmul i se datoreaza, de fapt, scenaristului David Seidler, care a devenit interesat de Regele George al VI-lea poate tocmai pentru faptul ca si el a fost bilbiit in adolescenta, in urma traumei provocate de razboi – bunicii paterni i-au murit in Holocaust, iar el si parintii au fugit in timpul razboiului din Anglia in SUA. Pe vapor, adolescentul David Seidler s-a bilbiit prima oara. Seidler a fost mai empatic cu personajul sau decit ar fi fost oricine altcineva, dar probabil ca implicarea fratilor Weinstein in calitate de coproducatori, distribuitori si principali artizani ai promovarii filmului la Hollywood a determinat modelarea povestii pe tiparul unui film pentru marele public. Mai e apoi imaginea foarte buna a necunoscutului Danny Cohen (banuiesc ca e tinar din moment ce face film – scurtmetraje si productii TV – din 1998). Stilul vizual al filmului slujeste fidel viziunea regizorala a lui Tom Hooper – regizor si el lansat acum (desi a mai lucrat pentru TV si a facut doua lungmetraje). Nu e nimic retro-sic in film, nici din scenografie, nici din miscarile de aparat, din textura imaginii sau din culoare. Sobrietatea cu care Danny Cohen construieste cadrele se imprima filmului.
Discursul regelui/The King’s Speech.
Regia: Tom Hooper.
Cu: Colin Firth, Geoffrey Rush, Helena Bonham-Carter,
Derek Jacobi, Michael Gambon, Guy Pearce