In cazul particular al operei care, in cel mai bun caz, ar putea contribui la creionarea unui profil psihologic al personajului istoric Hitler, criticul semnaleaza ca dictatorul pare sa fi fost cel mai profund miscat de Tristan si Isolda, la a carei reprezentatie asistase pentru prima oara in 1906, la Opera regala din Viena. Si adauga el, “in 1998, in timp ce lucram la un articol pentru «The New Yorker», despre Wagner si antisemitism, am constatat cu mirare ca descrierile episodului in literatura de specialitate, desi numeroase, nu il numesc pe dirijor. Asa ca am trimis un fax la Opera de Stat, intrebind cine a dirijat la 8 mai 1906 Tristan. Fusese, deloc surprinzator si totusi cumva socant, Gustav Mahler”.
Totul ar fi ramas doar un episod anecdotic daca puristii de pe Lista Mahler nu l-ar fi acuzat imediat pe muzicologul american de neglijenta si de incalcarea normelor stiintifice, deoarece nu ar fi citat exegeza de capatii a vietii lui Mahler, mai precis volumul al 3-lea al monografiei in care Henri Louis de La Grange descrie cu lux de amanunte intreaga istorie.
Numai ca, asa cum semnala in schimbul nesfirsit de mail-uri un mahlerian de profesie cercetator stiintific, volumul cu pricina a aparut in limba engleza abia in anul 2000, Alex Ross facindu-si documentarea – si mica descoperire – in… 1998. Un exemplu, rar, mi-am spus, a ceea ce se petrece cind cartile nu sint scrise… din carti, cum sint multi obisnuiti. Cercetatorul ce intervenea in apararea lui Alex Ross punea punctul pe “i”, subliniind ca muzicologul a citat sursa de informatie “primara”, adresindu-se direct arhivelor Operei din Viena.
Citi folosesc sursa istorica “primara” in scrierea unei relatari de presa sau a unei carti este o intrebare pe care, de multe ori, este mai bine sa nu o pui; in special in lumea muzicala romaneasca. Cert este ca apelul la/sau controlul cu sursa “primara” a unei informatii fereste de erori uneori fatale pentru cursul cercetarii intreprinse, alteori de tot hazul si capabile sa-l descalifice pe autor. Si nu mi-as dori sa vad lucrarile de doctorat ale unor muzicieni romani scrise cu “colaborarea” unor ghost-writers si cu “mina de ajutor” binevoitoare a unor conducatori de teza cu interese extra-stiintifice…
As minti sa nu recunosc ca, in incapacitatea de a merge intr-o biblioteca sau sub presiunea timpului, nu mi s-a intimplat sa dau informatii ce s-au dovedit nu numai de mina a doua, dar si partial eronate, preluindu-le din prezentarea, altfel cu pretentii, a unui disc, de exemplu. Cu o saptamina in urma, scriind despre atitudinea morala adoptata de dirijorul Erich Kleiber constant pe parcursul vietii, fata de sfera politicului, notam grabit ca s-ar fi intors la Berlin, in cel rasaritean, in 1951, de unde si-ar fi dat demisia rapid, excedat de presiunile autoritatilor de ocupatie ruse si ale oficialitatilor est- germane. Preluasem informatia din booklet-ul unui CD memorial…
Intre timp, am reusit sa obtin si sa citesc singura biografie a dirijorului, publicata in 1957 si scrisa, intre altele, pe baza arhivei lasate de Erich Kleiber, de John Russell (Erich Kleiber, A Memoir. Andre Deutsch Ltd., Londra). Asa am aflat ca tentativa de revenire a dirijorului la Opera de la a carei conducere demisionase sub nazisti a avut in fundal o intreaga conceptie umanista de a uni arta muzicala din cele doua sectoare opuse ale Berlinului, care, in conditiile razboiului rece cultural, s-a dovedit utopica.
Revenit intr-adevar la Berlin, in 1951, dar pentru un spectacol de opera, Kleiber obtinea, un an mai tirziu, de la autoritatile Berlinului comunist, “garantia ca Opera de Stat Unter den Linden va fi reconstruita, piatra cu piatra, asa cum o inaltase Frederic cel Mare”. In aceeasi scrisoare amintea ca nu intentiona sa accepte nici o “intruziune de interese, politice sau de alt fel, ostile artei…”.
Opera de Stat urma sa se redeschida in ianuarie 1954, dar oficialitatile est-berlineze i-au propus sa amine evenimentul pentru septembrie, inceputul stagiunii. Kleiber ii raspundea ministrului de resort ca intre incheierea lucrarilor de restaurare si deschiderea stagiunii nu avea timpul sa repete cu ansamblul operei pentru a-l aduce in forma maxima, ca trebuiau numiti un intendent si un dirijor secund si propunea ca data a revenirii sale definitive ianuarie 1955.
Or, interferentele autoritatilor comuniste s-au facut simtite, culminind cu presiunile desfasurarii unei ceremonii oficiale comuniste de inaugurare a Operei, in ciuda dorintei lui Kleiber de a se limita la un spectacol cu Fidelio. “Le pot avea cu o zi mai devreme sau mai tirziu – scria el –, dar eu voi sta acasa, in pat.”
In cele din urma, Erich Kleiber si-a inaintat demisia de la Opera de Stat din Berlin la 16 martie 1955. In scrisoarea trimisa de la Köln, Kleiber observa ca “este o rusine ca de pe un monument istoric reconstruit recent, este data jos inscriptia «Fredericus Rex Apollini et Musis» […] Acest incident, ce urmeaza altora notorii petrecute in ultimele luni, constituie pentru mine un semn, trist, dar cert, ca, la fel ca in 1934, politica si propaganda si-au facut cale in acest templu. Mai devreme sau mai tirziu trebuie sa spun un al doilea adio teatrului la care am visat peste 20 de ani”.
Ainsi va l’Histoire…