Intr-o operatiune comerciala, pregatita ca si in anii trecuti cu minutiozitate, cu zeci de interviuri, trailere-video, fotografii si montaje provocatoare si promovare prin radio si televiziune, ce au fost urmate de lansarea unei editii zise de lux, pentru biblio-muzicofili, iar apoi de un DVD si de un roman politist semnat de scriitoarea Donna Leon (Les Joyaux du paradis), casa Decca si Cecilia Bartoli se intrec sa-si cladeasca un adevarat monument, folosindu-se, s-ar spune, de numele autorului muzicii, compozitorul-preot-diplomat-om politic Agostino Steffani (1654-1728).
Nu sint un amator particular al acestui gen de muzica, desi, trebuie spus, muzica lui Steffani este incintatoare. Ce ma deranjeaza, cu titlu strict personal, este ceea ce as numi un grad de impostura ce nu parea sa fie proprie simpaticei Cecilia Bartoli. Pe masura inmultirii numarului nesfirsit al interviurilor, ea ajunge sa declare – cum o face pentru “Le Figaro” – ca nu-l cunostea pe Steffani decit dupa nume si citeva piese de camera, duouri, ce ar fi fost singurele opusuri cintate ale compozitorului. “Mi-am procurat, deci, copii ale microfilmelor manuscriselor sale, conservate la Londra”, afirma mezzosoprana cu dezinvoltura.
O scurta privire aruncata pe discografia lui Agostino Steffani demonstreaza ca, departe de a fi complet “uitat”, cum da de inteles Cecilia Bartoli, in ultimii zece ani muzica sa a fost cintata si inregistrata relativ des, in editii notabile, cum este cea de Cantate, Duete si Sonate a casei japoneze Pan Classics, un Stabat Mater, inregistrat de formatia britanica The Sixteen (Coro), Suitele Teatrale, de celebrii I Sonatori de la Gioiosa Marca (Divox Antiqua), pentru a nu mai vorbi de operele Alarico II (Concerto), Orlando Generoso (MDG) sau Enrico Leone (Koch International).
Este adevarat ca “renasterea” lui Agostino Steffani – asa cum o subliniaza Carlo Vitali intr-un articol excelent din ultimul numar al revistei muzicale italiene “Classic Voice” – s-a petrecut in lumea muzicala din Marea Britanie, Franta si Germania, mai putin in Italia. Si, cum aminteste acelasi muzicolog italian, in 1975, cind in localitatea de origine a compozitorului, la Castelfranco, Teatrul Academic restaurat si-a redeschis portile cu “tragedia pe muzica” Tassilone, a lui Agostino Steffani, spectacolul a fost interpretat de Clarion Opera Group din… New York, sub bagheta lui Newell Jenkins.
Poate si mai tulburator in atitudinea Ceciliei Bartoli este faptul ca lasa impresia de a fi efectuat singura cercetarea in arhive si biblioteci – rezumatul vietii si al operei lui Steffani, cu relativ numeroase detalii si chiar note de subsol, in cele peste 40 de pagini ale livretului discului, creditate ca fiind ale ei. Or, departe de a fi un personaj istoric obscur, Agostino Steffani a facut obiectul a numeroase biografii si studii inca din secolul al XVIII-lea, editii critice, mentiuni si aprecieri ilustre, intre altele ale lui Romain Rolland si Alfred Einstein, cel din urma autor, in 1906, al primei antologii de piese ale compozitorului intr-o editie critica.
Ciudat este si ca ultima si exhaustiva bibliografie a lui Steffani, Polymath of the Baroque: Agostino Steffani and His Music, publicata la Oxford University Press in 2003 de britanicul Colin Timms, o lucrare de peste 400 de pagini, mult apreciata la aparitia ei, nu este nici macar citata. Numele profesorului Timms, de la Barber Institute of Fine Arts din cadrul Universitatii de la Birmingham, apare pe ultima pagina, de credite, a libretului discului, cu un simplu articol. Or, muzicologul britanic este, intre altele, pe linga monumentala sa lucrare si numeroase studii speciale, editorul a doua volume cu Duetele de camera si Cantatele lui Steffani si, in colaborare cu Giuseppe Riva, editor al corespondentei compozitorului italian (un volum intreg al publicatiei “Royal Musical Association Research Chronicle”, 2003, 174 p.).
Cert este ca Agostino Steffani, nascut la Castelfranco, linga Venetia, dintr-o familie distinsa din Padova, a fost un talent precoce, dublat de o inteligenta aparte, cu o cel putin tripla cariera de succes, in calitate de compozitor, diplomat si inalt cleric. O viata remarcabila inceputa la virsta de 13 ani, cind a fost chemat la curtea printului elector al Bavariei, traind la Munchen 21 de ani, educat la Roma, Paris si Torino, diplomat in misiune la Hanovra, Dusseldorf si Viena, din 1688 la curtea ducelui de Hanovra si apoi in slujba electorului palatin din Dusseldorf, episcop de Spiga din 1706, iar trei ani mai tirziu numit vicar apostolic in Germania de Nord.
Catalogul operelor sale muzicale este la fel de impresionant, cu in jur de 25 de opere si lucrari dramatice, numeroase duete vocale de camera, cca 80 de arii si cantate si o lucrare teoretica despre muzica, publicata in prima editie la Amsterdam in 1695. Un compozitor, cu siguranta, demn de descoperit, iar vilva publicitara creata in jurul antologiei cintate de Cecilia Bartoli va juca, neindoielnic, un rol pozitiv.