Insa un lucru il regret cu tarie: numarul mic de masini de pe strazi. De masini mici, proprietate personala. Desi puhoiul de autovehicule de azi indica prosperitate sau cel putin o ridicare a standardului de viata. Si nu masinile in sine ma supara. Mecanismele nu sint nici vinovate, nici nevinovate. Sint in afara eticii. Si asa ar si ramine daca nu ar fi conduse de soferi.
De soferii romani, ca sa fiu mai exact. Subcategoria aceea de fiinte umane mutante (sint convins ca sint mutante!), carora contactul cu volanul unei masini le da aceeasi senzatie pe care trebuie s-o fi avut Omul Paianjen cind a fost muscat de paianjenul mutant si a devenit suprauman. Doar ca soferul roman devine de obicei subuman. O parte din creier i se scurtcircuiteaza. E ca si cum omul obisnuit, devenit sofer, si-ar ceda o halca din umanitate tablariei motorizate pe care o conduce. Iar tablaria, cum spuneam, nu are nici sentimente, nici reflexe, nici coduri morale si nu ii pasa daca zdrobeste sub roti oase si carnuri de oameni.
Mai simplu (dar mai brutal): soferii romani sint soferi prosti. Printre cei mai prosti soferi din Europa – conform statisticilor, in 2010 Romania s-a numarat printre tarile cu cel mai mare numar de morti in urma accidentelor rutiere din intreaga Uniune Europeana. Ne intrec doar soferii greci, frati intru inconstienta cu cei romani, cu diferenta ca rata accidentelor mortale din Grecia a scazut in acel an cu 30%, in vreme ce in Romania scaderea a fost doar de 3%, cea mai mica din UE.
E drept ca in Romania avem drumuri proaste. E o combinatie de factori mortali: pe drumuri proaste, intretinute de o administratie proasta, circula milioane de soferi prosti. Probabil ca exista si soferi priceputi, insa si ei ajung in astfel de statistici din cauza celorlalti – fiindca de prost e greu sa te feresti.
De vreo saptamina stau cu frica in sin. In ultimele luni am petrecut citeva saptamini in Split, Croatia, si alte citeva in Austria, la Viena. Astfel de sederi, chiar daca nu prea lungi, mi se par acum o fragezire a pietonului in fata soferului roman – cam asa cum hranesti si imblinzesti vinatul intr-un teren de vinatoare, pentru a-l aduce ulterior mai usor in bataia pustii. In Split si in Viena, soferii incetineau imediat ce vedeau pietonul in fata zebrei, pregatindu-se (sau nu) sa traverseze. Daca exista vreun semafor, ii respectau luminile la secunda, iar cind se facea verde, asteptau pina ce ultimul pieton ajungea pe trotuar si abia apoi porneau. Un astfel de comportament adoarme reflexele oricarui pieton roman.
Iar apoi m-am trezit inapoi in Timisoara, unde in ultimele doua luni au fost omoriti pe zebra citiva pietoni complet nevinovati, inclusiv un copil. Dau sa trec si o masina vijiie pe linga mine. Se grabea, n-a vazut, eu de ce n-am belit ochii? Pe alta zebra, o masina aluneca lent spre o tinara ce grabeste pasul. Ma uit la sofer: intr-o mina tine un celular, cu cealalta scotoceste prin torpedou si privirea ii e atintita in jos. Alta data trec pe ultimele secunde de verde de la semafor si in spatele meu o masina ambaleaza si porneste. Ma uit la sofer: sta cu ochii spre semaforul pietonilor, pindind rosul de acolo si ignorind intervalul de siguranta gindit intre cele doua semafoare. In clipa urmatoare, masina vijiie pe linga paltonul meu. Uf! Am scapat si de data asta. Soferul claxoneaza insa scurt si des, a repros. Lasa, imi zic eu, poate ca data viitoare ai mai mult noroc. Mai sint atitia pietoni, atitea treceri cu si fara semafoare! Si apoi ma gindesc ce sens funebru a capatat familiara denumire de “zebra”. E locul unde se vineaza, terenul de safari al fericitilor posesori de permise de portmasina.
Stiu, e o exagerare. Nu peste tot e asa. Dar in general, cum o arata si statisticile, romanii sint soferi prosti. Si, daca tot veni vorba, si vinatori prosti. Noroc ca vinat este destul: si prin paduri, si pe strazi.