Cert e ca nu mi-a fost greu sa ajung – femeia de la intrare nu vorbea engleza si, ca sa scape mai repede de mine, mi-a dat fara prea multe intrebari un ecuson de presa. In sala, m-au intrebat de la ce ziar sint si le-am raspuns: „Suplimentul de cultura, a magazine from Romania”. Poate n-o fi fost tocmai fair fata de ceilalti competitori ca eu sa aflu cistigatorii dinainte, insa n-am mintit, nu-i asa?!
Am vazut lista premiilor la cineva de pe rindul din fata. Un dosar de citeva pagini, cu prezentarea festivalului, a juriului si a filmelor premiate. Drept sa spun, m-am cam ofilit – pe cele doua pagini cu premiile, Lampa… nu figura nicaieri. Am cerut totusi si eu dosarul si am inceput sa-l rasfoiesc amarit. Pe ultima lui pagina, separat, Gran Premio del ZINEBI – Lampa… noastra. Cu greu m-am abtinut sa trag un chiot de bucurie.
Pina seara la noua, mi-am tot lustruit in gind un speech memorabil, pe care aproape ma simteam in stare sa-l spun si in spaniola. Cind a venit momentul magic sa ma urc pe scena – o sala cu peste o mie de curiosi: popor, competitori, presa –, lui „rumano Florin Lasarescu” i s-au cam muiat genunchii. Din fericire, am reusit sa pasesc drept. Atit doar ca discursul meu maret s-a redus la o fraza incheiata repede cu „gracias”. Mi-au dat un trofeu de vreo doua-trei kile, care nici azi nu stiu bine ce reprezinta (un fel de urs abstract din bronz, parerea mea!). Cel mai mindru de acest trofeu am fost atunci cind mi-au scanat bagajul de mina, la aeroport. Un nene cu privire ingrijorata a chemat din ochi fortele de ordine, aratindu-le pe ecranul scanner-ului ursul abstract, care parea o arma letala. Am incercat sa le explic ca-i o statueta inofensiva, dar m-au pus s-o scot. „Gran Premio” inscriptionat pe trofeu a produs senzatie. Au plimbat „ursul” din mina in mina, spunind ca-i „muy guapo”, m-au batut cu congratulations pe umar si m-au lasat sa plec linistit acasa. Unde, evident, e mai bine ca oriunde.