Un frumos plural al maiestatii ce intareste ideea solidaritatii actualului guvern si a unitatii de gindire in nepasare si indiferenta fata de patrimoniul cultural. In orice caz fata de cel muzical si de principalul portdrapel al creatiei romanesti in lume, George Enescu. A astepta o salvare din partea autoritatilor de stat si locale a casei lui Enescu de la Mihaileni, Botosani, pentru a nu mai vorbi de transformarea ei intr-un monument viabil de patrimoniu, mi se pare mai iluzoriu ca niciodata.
Cu riscul de a-mi mai face niste dusmani, nu pot sa nu observ aceeasi unitate in nepasare si indiferenta a unei covirsitoare majoritati a muzicienilor romani, artisti, profesori universitari, critici, ca si a ziaristilor cu pretentii culturale de la posturile de radio si televiziune de stat. Principala lor scuza, ce mi se transmite direct sau indirect, prin mesaje ascunse de ochii celorlalti, este teama, teama de a nu li se mai oferi ocazia unui concert, de a pierde o subventie din partea ICR-ului, in cazul ziaristilor, a celor de la televiziunea de stat in primul rind, teama de a se regasi pe lunga lista a celor dati afara in cadrul restructurarii in curs.
Tacerea si lipsa de reactie la articolele aparute fie in “Suplimentul de cultura”, fie in Marea Britanie sint la fel de bolnavicioase si din partea unei majoritati a artistilor romani stabiliti in strainatate; si ma gindesc la cei care il au in repertoriu si se mindresc de a-l avea pe George Enescu, care se prezinta si se lauda cu doctorate in creatia enesciana.
Exceptiile sint rarisime si nu pot sa nu inregistrez reactia violonistului Remus Azoitei, profesor la Royal Academy of Music la Londra, care a iesit din tacere pentru a comenta zilele trecute pe Facebook: “Am suferit ani de zile sa vad cum Romania mea se duce de ripa, si cu fiecare episod de acest gen ceva se rupe in mine. […] ma simt descurajat de calitatea extrem de slaba a oamenilor din conducerea Romaniei. In UK, opinia publica si ziarele au o putere extraordinara, in Romania este exact pe dos – nu intereseaza pe nimeni. Au urlat ziarele in continuu ca premierul Romaniei a plagiat sau ca unul sau altul din Parlament este cercetat, si unii chiar si condamnati, e ca si cum nici nu s-a intimplat. Fara discutie insa, trebuie facut tot ce se poate, in memoria marelui nostru giuvaer muzical, Enescu. Saracul, l-au despuiat de bunuri in timpul vietii, si acum pina si dupa ce s-a stins. Macar muzica lui va ramine si nu i-o va lua nimeni”.
Daca alti interpreti, “doctori” enescieni romani, se ascund pentru a nu fi nici macar intrebati daca au o opinie, implicit o etica, un tinar artist de talent si succes, pianistul american Christopher Falzone, a carui imprimare cu lucrarile lui Enescu a fost apreciata in Occident, gaseste nimerit sa o spuna in scris, referindu-se direct la perspectiva demolarii casei in care compozitorul a creat: “Daca aceste vechi lucruri, casele si gradinile vor disparea, simtirea, trairea timpului nu va mai conta. Nu vom mai putea pricepe mistica naturii ei divine. Cum poti face muzica fara sa te infiori si sa te conectezi tu insuti la spiritul creatiei? Poate mai ramii conectat la semnele muzicale, la scrisorile ramase dupa viata unui geniu, dar daca ai o sansa sa mergi in locul acela si sa atingi un copac, sa privesti de dincolo de fereastra casei spre gradina unde a creat, iar noaptea sa respiri si sa asculti acel aer, cit de diferite devin lucrurile? […] Incerci sa comunici cu trecutul si sa-l aduci la viata prezentului! De exemplu, putem avea o conceptie restrinsa a geografiei sau istoriei, dar ceea ce cristalizeaza trecutul din viata noastra este cunoasterea de care ai beneficiat prin descoperirea personala, similara citirii unor capodopere si cu a te regasi miscat fizic, parcurgindu-le si traindu-le personal.
In cazul muzicii lui Enescu, raminem inca intr-o stare de mister, fiindca nu poti intelege un asemenea geniu citind doar notele unei partituri. Parerea mea este ca trebuie sa-l vizitezi, oriunde poti gasi amprentele pasilor lui. De exemplu, multe dintre compozitiile lui au fost pierdute si au disparut pur si simplu, fiind de natura spontana, improvizatorie. Cred ca fara a intra in contact cu aceasta creativitate a improvizatiei, nu te poti regasi in interiorul complexitatii muzicii lui Enescu. Cred ca aceasta casa sde la Mihailenit este divina, intristatoare si extrem de frumoasa, chiar in actuala stare de decrepitudine… […] Cred ca Enescu a fost in acelasi timp unul dintre acei magicieni si exploratori ai naturii. Si cred ca, daca ar fi in viata, nici nu ar fi ingrijorat de cit de batrina este casa lui, fiindca s-ar concentra pe alte idei. Imi pot imagina ca ar dormi in ea fara sa se sinchiseasca de faptul ca ploaia si-ar strecura stropii prin acoperis…”.
Doua doar, dintre multele opinii ale celor care ni s-au raliat, intre timp, din lumea muzicii, pledind implicit pentru lasarea in viata a casei lui Enescu de la Mihaileni: dirijorul Paavo Järvi, celebrul violonist, elev si al maestrului roman, Ivry Gitlis, pianistul si managerul Nico de Villiers de la Leeds, violoncelista Nora Haidu de la Dresda, editorul britanic Martin Anderson, Ilona si Jess Scott, fiica, respectiv nepoata pianistei Sofia Cosma, si altii din lumea larga care au reactionat in scris la semnalul de alarma tras de criticul muzical si scriitorul britanic Norman Lebrecht.