„Reprezinta o parte a artei americane a anilor ’60, un star cam depravat si drogat din Factory-ul warholian, care nu si-a pierdut niciodata gustul pentru «borderline».“
„Cu Velvet Underground, la sfirsitul anilor ‘’60, Reed a realizat fuziunea dintre urgenta strazii si elemente luate din muzica de avangarda europeana, amestecind frumusete si zgomot, aducind, in acelasi timp, o noua onestitate lirica in poezia rock’n’roll“, scrie revista „Rolling Stone“. „Ca artist solo inventiv, a fost cameleonic, plin de spini si imprevizibil, provocindu-si neincetat fanii. Glam, punk, rock alternativ – sint genuri greu de imaginat fara exemplul lui revelator.“ La citeva ore de la anuntul decesului lui Reed, presa si retele sociale erau inundate de condoleantele confratilor muzicali, de la John Cale, cofondatorul lui Velvet Underground („Lumea a pierdut un mare poet si muzician… eu mi-am pierdut tovarasul de recreatii“), la Patti Smith, David Bowie sau Iggy Pop.
Acest numar urias de condoleante venite din partea muzicienilor pare a-i da dreptate, crede „Le Monde“, lui Brian Eno care, intr-un interviu din 1982, afirmase: „Primul album Velvet Underground s-a vindut in doar 10.000 de exemplare, dar toti cei care l-au cumparat si-au facut o formatie“.
Iar popularul autor Neil Gaiman scrie, intr-un articol special pentru „The Guardian“: „Cintecele lui au fost soundtrack-ul vietii mele. Sandman (revolutionara serie BD creata de Gaiman – n.r.) nu s-ar fi intimplat fara Lou Reed; mi-am numit fiica dupa Holly Woodlawn din melodia Walk on the Wild Side. Era vorba despre povesti. Cintecele lui sugerau mai multe decit spuneau – m-au facut sa vreau sa stiu mai mult, sa imi imaginez, sa spun eu insumi povesti. Fiecare dintre albumele sale avea o personalitate. Iar fiecare poveste o voce: uneori detasata, indiferenta, fara intentia de a judeca“.