E maniera lor de a se impune, mai ales in sfera autorilor minori. Lucian Raicu prefera un alt drum, al apropierii lente, dificultoase de centrul vital al capodoperei. Infinita rabdare a cautarii acestuia se vede recompensata prin beneficiile traseului parcurs, adevarate delicii in cele mai multe randuri: atat pentru criticul citindu-l pe Tolstoi, cat si pentru lectorul citindu-l pe Raicu scriind despre Tolstoi…
Ca si irascibilul geniu obiectiv, temut contestatar social si moralist socant al vietii interioare, criticul nostru ajunge la acele adevaruri care se pot spune numai „de la un grad de patrundere si de sinceritate a constiintei in sus“. Precum la uriasul scriitor rus (si pastrand, fireste, proportiile, cum Raicu insusi ar fi facut-o), gandirea analistului si a interpretului literar nu este desfacuta de matca senzatiilor. Si Lucian Raicu simte gandind, gandeste simtind, intr-o sincronizare care ne explica, intrucatva, frumusetea paginilor sale critice. Impresie de (re)lectura plus rationalizarea ei, si mai mult decat atat: crearea unei noi senzatii, la fel de puternice, ca nu avem voie sa ratam intalnirea cu un asemenea scriitor.
Enorma admiratie fata de Tolstoi nu se etaleaza prin formule conventional-ceremonioase, prin elogii cliseizate, calpe. Criticul priveste cu reala adversitate capacitatea propriului limbaj de a se goli de substanta si a se desfasura, de la un punct incolo, pur retoric. Cate un etc. ii este util pentru a curma o insiruire ce risca sa devina previzibila. Ceea ce admira Lucian Raicu si la Tolstoi, si la Thomas Mann, si la Bacovia, este gandirea vie si impredictibila a artistului. Altfel spus, „dinamica dialectica a miscarilor launtrice“, capabila sa substituie conceptul definitiv, intorsaturile paradoxale ale paginii ce respira inclusiv prin alternanta dispozitiilor creatoare, prin rupturile, discontinuitatile si „contradictiile“ constiintei. Contradictiile vizibile intr-un plan pot fi integrate, intr-un plan superior. Daca Tolstoi, cel mereu sever cu sine, numeste „duplicitate“ aceasta mobilitate formidabila a gandirii lui producatoare, Thomas Mann vine surazator in intampinarea criticului roman: „Articulatiile spiritului, il auzim spunand, sunt prea rigide, lasati-le in seama mea“.
Calitatea paginilor lui Lucian Raicu de a se plia pe relieful accidentat al unei opere, urmarind vectorul exceptionalitatii ei, face diferenta intre autorul „saizecist“ si criticii rai, distantati si detasati de cartile pe care le comenteaza. La unii dintre acestia, „rautatea“ isi ia ca ajutor incorectitudinea, prin inclinatia de a privi intr-o lumina evident nefavorabila si a „demitiza“, astfel, un mare scriitor. Fara indoiala insa ca ambele optiuni metodologice isi au riscurile lor. In cazul criticii penalizatoare, detenta pare mai inalta, dar rezultatele sunt dezamagitoare. Nu aflam lucruri mai importante, mai adanci despre un creator cu majuscula citindu-l pe comentatorul obsedat sa-i sublinieze exclusiv erorile, defectele, viciile omenesti ori hibele artistice. La Raicu, aceasta trista „dezumflare“ pe care se inalta spiritul meschin al unui critic victorios este exclusa din capul locului. Nu numai ca e impracticabila pentru el; dar nici nu si-o poate imagina. Tendinta sa este, dimpotriva, sa-l absolve pe marele scriitor de imperfectiunile operei si stridentele vietii, sa-l citeasca si sa-l inteleaga la etajul celor mai inalte performante atinse. „Sa nu-i aplicam masuri comune, nu sunt facute pentru el“, ne avertizeaza criticul in legatura cu Tolstoi, reamintind, la o alta pagina, aproape alarmat ca am fi putut uita: e vorba de Tolstoi, „asta sa nu uitam niciodata!“…
Demitizatorii de profesie ne propun metonimii „critice“ prin care identifica, abuziv, un mare creator cu aspectele perisabile ale universului sau. Lucian Raicu impune o metonimie inversa, echivaland intregul Tolstoi cu Tolstoi din punctul cel mai inalt. Un vast capitol de istorie literara, biblioteci pline de biografii si monografii dispar instantaneu prin aceasta echivalare iubitoare. ?i risca, in ultima instanta, sa fie ocultat chiar acel vector al personalitatii iesite din tipare. Caci forta geniului artistic tolstoian sta, as zice, anume in desprinderea de conditionarile, limitele, reprezentarile propriei naturi.
Punctele de acces catre esenta operei nu se lasa ghicite usor, cu atat mai putin cucerite. Formidabila tensiune a creatiei celui mai obiectiv mare scriitor al lumii (tensiune pe care Jurnalul lui Tolstoi o infatiseaza din plin) se repercuteaza, in buna masura, in frazele incordat-cercetatoare ale criticului.
„Sunt critic literar, nici mai mult, dar nici mai putin decat atat“, declara fara vanitate, dar cu un urias orgoliu, E. Lovinescu. Ar fi putut s-o spuna, sunt convins ca si-a spus-o de multe ori, in forul sau interior, Lucian Raicu.