Grandoarea filmului lui Cristian Mungiu consta in a-si privi subiectul fara a clipi. Adica povestea unui avort clandestin in ultimii ani ai comunismului, in 1987, intr-o Romanie in care acest act, ilegal din 1966, a fost practicat in masa, cauzand moartea a zeci de mii de femei.
Mungiu merge mult mai departe. El construieste, de-a lungul intimitatii unei drame personale, cronica in profunzime a unui sistem de opresiune colectiva. Remarcabila scena centrala din film – un insuportabil „cu usile inchise” in timpul caruia avortorul, prototipul ticalosului ordinar, se deda unui abject santaj sexual – desemneaza triunghiul fatal: puterea uzurpata (avortorul), frica (Gabita) si umilirea (Otilia). Dar totodata si rezistenta spirituala, eroismul discret al femeilor care-si sacrifica in fata tiraniei propriul corp, ca ultim bastion al libertatii.
Un film al carui adevar ar putea paradoxal sa se plaseze intre doua planuri care produc un efect contrariant. Primul, anodin, este cel al avortorului, care trecand pe acasa, isi cearta mama care a uitat cheile si inca „e inchisa inauntru”. Al doilea, mult mai scabros, este un intens travelling vertical care paraseste fata Otiliei privind lung foetusul aflat pe jos in sala de baie pentru a se fixa scurt pe foetus insusi, abstractiune grotesca de viscere impachetate intr-un servetel.
De la un plan la altul, o alegorie prinde forma: cea a unui sistem al terorii care supune oamenii in exterior si ii expulzeaza in singuratatea unei sali de baie. Comunismul sovietic ca un capitol avortat al Istoriei.