Faptul este realmente surprinzator fiindca, de la un volum la altul, Ileana Malancioiu nu se repeta si, risc sa spun, nu se continua. Fiecare carte reprezinta in cazul sau o experienta centrala si ilustreaza o conditie de unicitate. Asa – si numai asa – se poate spune ceea ce trebuia sa fi fost spus. Dupa consumarea acestei experiente, dupa „arderea“ ei dinspre ambele capete (al creatiei si al receptarii), s-ar zice ca emblema poetica a fost fixata o data pentru totdeauna si ca, in continuare, ce se va mai scrie va intra in conturul simbolic si expresiv deja accesat. Eroare de calcul. Cartea urmatoare va schimba intr-un mod, iarasi, esential datele problemei, tematica si atmosfera, registrele si personajele, simbolurile si corespondentele, raporturile, reinterpretate, ale cunoasterii poetice.
Suntem fortati sa intram intr-un paradox. Poeta nu seamana cu ea insasi, dar o recunoastem cu relativa usurinta pe toata intinderea de relief accidentat a creatiei sale. De oriunde ar porni si oricum ar pleca la drum, Ileana Malancioiu ne va da in primul rand sentimentul unei calatorii spirituale. Poema incepe brusc, instalandu-ne intr-una din etapele acestui drum: „urci incet purtat de roata care duhul tau il tine“; „iar ma-ndepartez de tine dinadins ca sa te vad“; „umblam prin cerul gol la fel ca pe pamant“. In aceste situatii sunt rulate verbe ale calatoriei si ascensiunii, predicatii metafizice explicite. Dar si in alte texte, miscarea de initiere a discursului se suprapune cu inscrierea receptorului intr-un traseu initiatic, pe unul din punctele acestuia. Intrand in poezie e ca si cum am incepe o calatorie.
Reperele ni le vom lua dupa marcajele lirice, si aceasta inca de la inceput, din debutul deodata facut al primului vers: „ci iarasi sufletul desprins de trup“; „aer rarefiat din ce in ce mai rece“; „ci iarasi viitorul, acest regat frumos“. Cititorul va fi incurajat, la plonjonul in pagina de poezie, sa-l faca fara pertractari si timorari. Insasi repetitivitatea unor momente si a unor secvente marcheaza inscrierea inocentului sau a ignorantului intr-un scenariu bine cunoscut: „ci iarasi sufletul desprins de trup“, „ci iarasi m-apropii si-astept/ si nimeni nu vine-napoi/ se vede hotarul si-as vrea/sa-l trecem macar cate doi“.
Pe masura ce instanta poetica ne da un loc, un rol si niste pasi de facut in scenariul ei, ritualurile religioase si cutumele populare sunt regandite pe cont propriu, cu o libertate ametitoare de gandire si expresie lirica. Intai apare un sentiment coplesitor, de povara teribila a normei; a ceea ce nu poate fi, omeneste, evitat. In Sora mea de dincolo, volum ulterior acestuia, lupta cu boala va fi dusa, eroic, pana in clipa care oricum odata va veni: a mortii. Prezentul tragic al expierii nu poate fi amanat la infinit, intr-un viitor abstract la modul convenabil. Daca viitorul este cel stiut, anume prezentul mai poate fi „lucrat“: „arata-mi-te acum caci intr-o zi ma vei cauta si nu voi mai fi“, „atunci vei vrea poate sa fii carnea mea trecatoare/ si sangele meu cald care a fost odata“.
In debutul editorial cu Pasarea taiata si apoi in Catre Ieronim, obsesia creativa a Ilenei Malancioiu si scenografia insotitoare marcau dezmembrarea, zdrobirea, imbucatatirea. Suferinta umana si animala reprezenta un scandal; si in focalizarea ei repetata se recunostea ochiul tulburat al martorului. Acesta se „activa“ si incerca sa readuca viata acolo de unde ea tocmai plecase; sa lege din nou partile rupte si risipite; sa realcatuiasca profilul destramat al unui eu. Iar cand o asemenea reintoarcere a cursului dat nu mai avea cum sa incapa in dimensiunea realului, poeta isi deplasa experientele in supralumile imaginare, cautand hotarul nevazut si complicand la maximum simbolica ei pledoarie pentru fiinta.
In Ardere de tot, intreg acest proces e pus la un pasiv al actiunii poetice, care se vede dominata, orientata, ghidata de o superioara cunoastere. Fragmente si schije din vechea revolta apar si aici, dar viziunea dominanta ce modeleaza corpusul liric este una de continua, nesfarsita asimilare a tuturor grozaviilor. Iata o uluitoare dezmierdare a mortii, intr-un Nu plange echivalent cu o capodopera: „nu plange in mine moarte a mea cu cap de miel/ trupul meu iti mangaie botul inca ud/ si parul meu iti sterge in tacere/ urechile in care se aud// cuvintele sufletului meu desfacut de trup/ si iesit in gradina lui ca o iarba cruda/ pe care numai tu o faci sa rasara/ si numai apa vesnica o uda// ridica-ti doar glasul in semn ca ti-e foame/ si raul cald de lapte va curge lin si dulce/ in acest rai in care te tin in brate cu buna stiinta/ ca pe un prunc ce-asteapta sa se culce// nu plange moarte a mea cu cap de miel/ caci insami iti voi aseza botul la pieptul meu/ si te voi dezmierda in tacere o vreme/ si doar apoi voi adormi si eu“.
Capatul calatoriei.