— Ce-ati zice, fetelor, si de o portie de stridii crude, intreba Vasile.
— Precum acelea dupa care se topea Mme sau Mlle Yourcenar, intreba Carmen.
— Imi lasa, de pe-acuma, gura apa: au suculenta si carnalitatea catifelata a, pesemne, fructului oprit, deveni lirica, subit, duduia Nora.
— Nu ti se pare, totusi, ca lamiia ce,-asupra-le, se stoarce, zise duduia Carmen, e de natura sa le faca sa-ti faca riduri sau, macar, gropite, ca surisul citric al Andreei, de la "Surprize, surprize...“-le sabaticesti?
— Pai, zise Vasile Elisav, numai din pricina acrelii amarui, ce-i vine din lamiia stoarsa, stridia cruda poate sa evoce fructul oprit, care, conform traditiei iudaice, era o specie de lamii: citrus pomi Adami.
— Si marul, cu acesta cum ramine, intreba logic Nora.
— Marul (care, dupa cite stiu, nu prea se cultiva-n Tara Sfinta) se cheama, in latina, malus, iar de aici la malum, „rau“, nu-i, evident, decit un pas. E doar o ipoteza proprie… De altfel, jocurile de cuvinte cautate sau echivocurile strict involuntare (ca niste freudiene actes manques) nu lipsesc cu totul din Scripturi (ca si din scrierile unor initiati, astfel facindu-se ca un poet, Nerval, jucind pe echivocul omonimic dintre limon „lamiie“ si celalalt limon „noroi, namol“, numeste „enfants du limon“ umana ginta).
— Ei, bine, dupa tot acest discurs otios, in felul lui, se otari, flaminda, Nora, e cazul sa ne indopam cu stridii crude.
— Spala-le bine, mai intii, ii spuse domnisoarei Carmen domnul Vasile, salivind.
Domnisoara Carmen simula ca, ele inca vii, le spala. Se dispensa apoi, discret, de rolul care-i revenea, cedindu-i domnului profesor onoarea de a le deschide, cu ajutorul unei furculite, valvele (la fel de indaratnic incuiate, de „opiniatrement closes“, gindi acesta, ca-n proemul l’Huitre al lui Ponge). Dupa ce stoarse o lamiie mare, peste viscoasa carne, Carmen Carpen, — Nora Aron le oferi trei furculite spre a desprinde miezul si a-l inghiti.
Profesorului Elisav, caruia i se aplecase, se repezi spre camera de baie. Se auzi un fel de icnet scurt. Se auzi, apoi, cascada. Se auzi,-n perete, lantul closetului, ca un pendul. Se auzi, in fine, robinetul. Prosopul nu se auzi. Se auzi Vasile ca atare:
— Ar merge un vin alb, sugera el.
— N-am decit rosu, explica prin gesturi Nora.
— E bun si asta la nevoie, incuviinta din cap Vasile. Sprit slab sau botezat cu multa apa.
— N-am sifon, isi ceru scuze Nora.
— Dar apa e.
— La robinet, preciza Carmen, rasucind intre prelungile-i falange o rozeta (evident, imaginara).
— Daca te descurci atit de bine, du-te tu-n camara dupa sticla ii ordona amfitrioana amicei si colegei sale.
Cind Carmen reveni cu sticla, iar, dupa, umplu ochi o cana cu apa, Nora-i dadu ordin sa nu verse pe jos lichidul incolor, respectiv rosu, al niciunuia dintre aceste recipiente. O facu, insa, incalcind consemnul, regula jocului adica, prin cuvinte, iar nu prin mimica si gesturi, de dragul unui palindrom britanic (si oportun prin nefalismul sau):
— Red rum, sir, is murder!
Sir Elisav, neamator de „red rum“, isi umplu pe sfert paharul cu vin rosu, peste care turna apa din belsug. Aceasta-i transmuta bordeaux-ul neaos in acuarela unei busuioace de Bohotin, suspect de limpede si de culoare rose tea.
— Din rose-ul asta, du Bearn, va fi baut si Henric de Francia si Navarra… Pentru ca, dupa ce-nchina spre ele, sa adauge ca un maestru alchimist:
— Rosul usor e rozul iluzor.
(Continuarea in numarul urmator)