E normal. Mi-am trait primii douazeci de ani din viata sub regimul comunist, intr-un mediu inchis, vag poliglot, dar uniform si stabil, unde sarba, germana si maghiara faceau parte din cultura locului, tineau de ordinea acelei lumi aflate la doi pasi de Iugoslavia si Ungaria. In schimb, ciuleam urechile in rarele ocazii cand auzeam vorbindu-se engleza sau franceza, fiindca asta insemna aproape sigur un strain. Cateodata auzeam cuvinte in araba sau in vreo alta limba exotica pentru mine si stiam ca trec pe langa vreun grup de studenti straini, veniti la facultate in Romania. Da, fac parte din generatia care se uita curioasa cand vedea cate un negru sau un asiatic pe strada, chiar daca nu ii aratam cu degetul si nu puneam uluit mana la gura. Nu o faceam pentru ca aratau diferit… ei, poate un pic si din cauza asta, dar mai mult pentru ca veneau din exterior, din lumea interzisa din afara. Erau straini. Cat de interesant era un strain in anii 1980!
Ceva din mirarile si conditionarile de atunci mi s-a pastrat.
Mi-a ramas interesul pentru felul in care se amesteca strainii si localnicii. Sunt curios sa vad ce mai e strain si autohton in vechea Europa si cum se combina populatiile. Stiu ca marile capitale au devenit demult Babeluri multietnice, ca Berlinul e mai putin german decat Germania, iar Londra e din ce in ce mai putin englezeasca, dar umbla vorba ca specificul national se pastreaza totusi in straturile mai putin vizibile, in zonele departate de centre, acolo unde s-ar mai gasi, ca sa parafrazez un cliseu de-al nostru, „sufletul neamului francez“. Sau elvetian.
Asadar, odata ajuns in Elvetia, m-am bucurat ca pot vedea cum stau lucrurile intr-un loc mai micut, unde specificul local ori national s-ar putea pastra nealterat – orice ar mai insemna asta. Zug are o populatie de vreo treizeci de mii de locuitori si, chiar daca e capitala de canton, cu greu ar putea fi numit oras mare. Ce-i drept, banuiam ca pe strada o sa aud vorbindu-se in general germana, limba majoritara in zona, dar mai departe nu stiam ce o sa fie. Am avut insa o surpriza inca dinainte de a cobori pe strada: aruncand o privire pe Wikipedia, am vazut ca dupa germani, care sunt (normal) comunitatea cea mai numeroasa din oras, a doua comunitate ca numar de vorbitori este cea italiana (ceea ce e iarasi normal), iar a treia este cea numita „sarbo-croata“. Mai mult, in ciuda majoritatii coplesitoare a vorbitorilor de germana – aproape 82% din populatia orasului –, o treime din locuitorii Zugului sunt straini, adica nu tin de „sufletul neamului elvetian“.
Sunt asa-numitii expati, cei veniti sa lucreze aici la diverse companii, nationale sau multinationale. Sunt destaratii capitalismului, fara tara, fara radacini. Si sunt tot mai multi. Asta e specificul locului, chiar si intr-un orasel mai retras.
Dar asta pare deja normalitate. Am intalnit un cuplu de tineri foarte veseli, veniti din Olanda. El e olandez si informatician. Ea e italianca, venetiana si medic veterinar, iar acum cativa ani s-a dus sa lucreze in Olanda, unde s-au si cunoscut. Dupa o vreme el a primit o oferta de slujba mai buna in Elvetia si au venit impreuna la Zug.
Acum lucreaza amandoi. Si-au inchiriat un apartament si ii spun „acasa“. Destarati? Poate. Dar milioane de oameni fac asta de zeci de ani si isi traiesc vietile destul de linistiti, intr-o lume bine ordonata. Sunt exact asa cum ii vedeam inainte de 1989: „exteriorul“, lumea celor din Occident, cei pentru care granitele nu mai conteaza prea tare. In afara de granitele cu Europa de Est, desigur. Acolo inca sunt lei si pete albe pe harta.