Filmul se deschide cu cateva cadre din seria Serra Pelada, realizata de Sebastiao Salgado in mina braziliana de aur Serra Pelada. Ele infatiseaza sute de corpuri masculine, vanjoase si naclaite de noroi, urcand si coborand scari improvizate ca o plasa pe toata inaltimea peretelui circular al minei. Asta e conditia umana, iti spui, in timp ce Wim Wenders povesteste din off ca „sarea pamantului sunt oamenii“ si ca prima intalnire cu Salgado a avut-o prin intermediul unei fotografii din aceasta serie pe care a remarcat-o intr-o galerie din LA in anii ’80. Tot atunci a cumparat un portret de femeie din seria The Sahel – The End of the Road.
Nu l-a cunoscut personal pe autor decat in 2009, dorindu-si sa poata descifra mecanismul aceastei personalitati care a fotografiat aproape toata planeta, scufundandu-se in teme foarte dure ca genocidul din Rwanda, foametea din Africa, genocidul din fosta Iugoslavie etc., pentru a le face cunoscute lumii. Ocazia s-a ivit cand Juliano Ribeiro Salgado i-a propus sa co-regizeze un film despre tatal sau. Crescuse mai mult fara tata. Productia acestui film, care a coincis cu realizarea de catre fotograf a proiectului Genesis, a prilejuit prima calatorie profesionala a celor doi.
Povestea se spune, pe rand, din punctul de vedere al fiecaruia dintre cei trei barbati, alcatuind un portret din mai multe unghiuri al acestui „fotograf social“, cum i s-a spus lui Salgado, care ne vorbeste uitandu-se in acelasi timp la propriile poze, pentru ca Wenders a avut ideea sa le plaseze pe un prompter interpus intre el si aparatul de filmat/noi. Fotografiile sunt superbe, unele prea stilizate pentru realitatea cumplita pe care o surprind. Multe dintre ele sunt imposibil de privit pentru ca sunt cu morti: nou-nascuti morti din America de Sud, victime ale foametei din Africa, cu corpurile incredibil de imputinate, victime ale genocidului din Rwanda sau ale razboiului din fosta Iugoslavie. Fotografiile cu morti, „practicate“ inca de la aparitia fotografiei, sunt fascinante si inspaimantatoare si pentru dubla negatie pe care o aplica prezentului etern in care isi imortalizeaza subiectul. Astfel, subiectii parca dorm. Moartea dispare. Nu asta a fost intentia lui Salgado, ci aceea de a soca spectatorul printr-o privire frontala, desi estetizanta aruncata mortii.
Fost economist la Banca Mondiala emigrat in Franta odata cu instaurarea dictaturii militare din Brazilia si devenit fotograf printr-un elan care l-a facut sa-si lase cariera si sa se apuce de un hobby despre care n-avea habar, Sebastiao Salgado ramane totusi o necunoscuta pentru noi. Nu isi reveleaza mecanismul secret, desi recunoaste ca dupa atatea lucruri ingrozitoare in Rwanda („de multe ori luam aparatul de la ochi ca sa plang“), a simtit ca nu mai poate, ca se imbolnaveste fizic si psihic, convins ca umanitatea nu mai are nici o sansa. Aceste marturisiri vin cand chiar te intrebi cum poate un om inregistra atatea orori fara sa se dileasca. Iar continuarea logica din realitate da filmului cel mai bun final posibil: impreuna cu sotia, care l-a ajutat in toate proiectele sale, Salgado se intoarce la ferma familiei din Brazilia si incearca sa reimpadureasca dealurile din jur, devenite complet aride in ultimii ani. Jumatate din puieti mor, dar jumatate se prind si in cativa ani zona se schimba cu totul. „Vestea buna e ca stricaciunile din natura nu sunt ireversibile“, spune eroul, iar imaginea reconfortanta a vegetatiei, precum si fotografiile facute in cadrul proiectului Genesis, consacrat exclusiv naturii si care acopera din Arctica pana in Antarctica, aproape ca te fac sa uiti dezolarea de pana atunci.