Asta se vede peste tot, dar nu ostentativ – desi mai vezi cate un domn carunt si elegant, cu o esarfa de matase la gat, conducand relaxat o masina sport BMW sau Porsche. Marile firme de haine, de bijuterii, de parfumuri au magazine sau reprezentante in oras. Nu mai vorbesc de producatorii de ceasuri de lux, de vreme ce oricum aici e tara ceasurilor. Si a bijuteriilor. Si, cum spuneam, a masinilor elegante si scumpe – dar care parca nu sar atat de tare in ochi in atmosfera curata si prospera de aici, fiindca un Maybach in Ferentari se vede mult mai strident decat un Maybach pe o strada medievala, proaspat renovata, cu macadam ingrijit si apartamente de un milion de dolari. Aici am vazut, de exemplu, pentru prima data un Ferrari rosu (cum altfel?) stand cuminte intr-o parcare de firma imensa, in care se amesteca printre masini de toate soiurile, de la Mercedesuri si BMW-uri pana la Skode si chiar o Dacia Duster. Si tot aici am avut satisfactia marunta – dar satisfactie! – sa vad cum, inca dinainte sa calc pe trecerea de pietoni, in dreptul meu opreste cuminte un Lamborghini Aventador galben, condus de o tanara concentrata, sub privirea oarecum ingrijorata a prietenului sau sotului ei, aflat alaturi.
Dar astea sunt doar elementele care ii sar in ochi unui est-european, invatat sa recunoasca atributele luxului ce au devenit populare printre parvenitii din societatea lui. Mai lamuritoare si mai impresionante sunt insa fetele oamenilor care se plimba pe strada sau pe malul lacului, Zugersee, relaxarea lor, linistea si siguranta pe care le emana. E o tihna a oamenilor impacati cu lumea in care stau, lume a carei normalitate mi se pare nefiresc de normala. Dintr-un impuls meschin, uneori aproape ca imi doresc sa-i vad ce ar face intr-o situatie de criza.
Daca te uiti cu si mai multa atentie, vezi ca nici aici nu e paradisul burghez, nici nu are cum sa fie, si ca printre oamenii asezati confortabil in lumea lor se strecoara micii oropsiti ai altor lumi. Am trecut intr-o duminica printr-o piateta din Zug, intre o scoala si o sala de concerte in fata careia e amenajat un teren de handbal-fotbal. Acolo am vazut adunati cateva zeci de barbati din cine stie ce tara araba, imbracati cam ca adolescentii romani de la tara prin anii optzeci-nouazeci, cu pantaloni de stofa si geci negre bufante, cu pantofi din piele cu ciucuri si ciorapi albi, flausati. Aveau o minge de fotbal din piele si sutau pe rand la una din portile terenului: fixau mingea, isi scoteau pantoful dintr-un picior, ca sa nu-i strice pielea, se balansau pe piciorul incaltat si apoi loveau mingea cu cel inciorapat. Distractie de duminica. Nu aratau a oameni care sa castige sapte mii de franci pe luna. Dar, poate, copiii lor…
Iar azi, pe strada, m-a salutat o femeie si eu m-am oprit. Ea a venit repede langa mine si a inceput sa-mi spuna, intr-o germana stricata, ca face curatenie si menaj, daca am nevoie… Avea fata aceea obosita, imbrobodita si cu ochi obiditi, de nevasta balcanic-ortodoxa sau musulmana, batuta cand si cand de sot si muncita tot timpul. Am raspuns repede ca nu inteleg, ca nu-s de-aici. Cand m-a intrebat, tot in germana, de unde sunt, am spus ca din Romania. Dupa aceea am plecat si a plecat si ea. Nu mai aveam nimic sa ne spunem.