Nu am la indemana editia a doua, largita, a cercetarii lui Dumitru Vitcu, aparuta la Editura Junimea in 2007, in schimb am putut „rasfoi“ pe internet, documentele digitizate de Filarmonica din New York, ce aduc o serie de noutati (si care – in treacat vorbind – ar fi putut ele, in traducere, alcatui un mic volum omagial enescian).
Intre ele se afla programele admirabile scrise de Lawrence Gilman, citat adesea de „New York Times“ (si colaborator), in antologia de articole publicata odinioara de Dumitru Vitcu. Cat de interesante sunt consideratiile muzicologului new-yorkez o arata, de exemplu, randurile programului concertului de la 30 ianuarie 1937. Il voi cita direct, fara comentarii de prisos, in circumstantele acestei rubrici de cultura generala muzicala…
„Cineva a spus ca asertiunea laudaroasa a eroinei lui Bernard Shaw din Arms and the Man despre faptul ca familia ei vizita anual Bucurestiul pentru a merge la opera, este probabil singura referinta in literatura engleza despre viata muzicala din Romania. Fara indoiala, afirmatia nu este indreptatita. Este adevarat, insa, ca Romania si-a facut un loc relativ lipsit de stralucire in arta muzicala din Europa; deoarece contributia ei principala la muzica lumii este considerata a sta in melodiile folclorice ale populatiei ei. Si totusi, in urma cu 56 de ani, Romania s-a ilustrat cu o contributie de cu totul alt gen, atunci cand l-a nascut pe George Enescu si l-a trimis, la varsta de sapte ani, din gospodaria tatalui sau de langa Cordareni, sa studieze caile sofisticatei muzici europene la Conservatorul din Viena.“ […]
„Enescu ne-a povestit ceva despre anii lui de tinerete si despre cariera lui ulterioara; iar cei care cred ca se poate invata mult despre esenta caracterului unui om si artist cunoscandu-i gusturile, vor gasi plina de interes si iluminatoare auto-analiza lui Enescu, asa cum i-a comunicat-o unui vizitator american cu cativa ani in urma, la Paris. «Oamenii au fost tulburati si deranjati», spunea Enescu, «fiindca au fost incapabili sa ma catalogheze si clasifice in felul obisnuit. Nu s-au putut decide ce fel de muzica este a mea. Nu era franceza, in maniera lui Debussy, nu era nici clar germana, au spus ei. Pe scurt, daca nu suna cu totul straina, nu se apropie de nimic familiar, iar oamenii sunt suparati atunci cand nu pot clasifica pe cineva dintr-o data. Iar aceasta o simt ca vine, cu siguranta, de la faptul ca educatia mea muzicala nu s-a limitat la o singura localitate.
M-am nascut in Romania, dar cand am implinit sapte ani studiam la Viena si, incidental, compuneam sonate, rondouri si multe alte lucruri. Am invatat armonia si contrapunctul cu Fuchs si am studiat vioara cu tanarul Hellmesberger. Am luat lectii de pian, orga, violoncel, si am continuat ferm cu compozitiile mele. Tatal lui Hellmesberger s-a interesat serios de mine. Am devenit violonist intr-una din marile orchestre din Viena, iar cand Hellmersberger dirija o mare societate corala, ce canta toate marile Misse, obisnuiam sa stau printre cantareti si sa studiez partiturile.
In acele zile m-am impregnat profund cu Wagner si Brahms si mi se pare ca pana si astazi lucrarile mele atesta o combinatie a influentei lor. Nu, nu este nimic straniu aici. Wagner si Brahms nu au fost deloc atat de antitetici pe cat i-a facut lumea sa fie. Erau opusi mult mai mult din ratiuni de politica decat muzicale. Muzical au multe lucruri in comun… Telul amandoura era foarte inalt si nobil. Principala diferenta intre ei consta in faptul ca lui Brahms ii lipseste elementul senzual ce poate fi gasit in muzica lui Wagner.»“
Nu stiu cine va fi fost „vizitatorul american“ caruia Enescu i-a facut acest expozeu al tineretii sale – desigur cunoscuta biografilor –, dar ma gandesc ca, poate, o editie noua a interviurilor lui George Enescu, publicate cu ani in urma de Laura Manolache, adaugita si cu cele acordate presei anglofone, unele semnalate deja de Dumitru Vitcu, nu ar fi de prisos pentru mai tinerii muzicologi si restul amatorilor muzicii maestrului.
P.S. Un pasaj al relatarii facute de Enescu „vizitatorului american” de la Paris se regaseste intr-un interviu tradus din englezeste pentru periodicul Nadejdea, din Timisoara, si publicat la 26 aprilie 1924 (reluat intr-o Addenda la primul ei volum de Interviuri de Laura Manolache; vol 2, p. 264). In fapt, prima mentiune a istoriei apare intr-un program de concert la Boston, in decembrie 1920! Regasirea interviului original ar fi cu atat mai utila…