Ca unul care a lucrat intr-o institutie de presa „publica” (iar colegul meu George Onofrei poate sa confirme si el, pentru ca, intr-o buna masura, ne-a unit, cum s-ar zice, aceeasi trauma), nu am fost defel surprins de reactia postului national. Si asta, pentru ca am trait intr-un asemenea peisaj si in timpul guvernarii CDR, si in aceea a PDSR-ului si, mai apoi, sub „aripa protectoare” a PSD-ului. Trebuia sa fi fost naiv sa-ti imaginezi, in iarna lui 2004, ca audio-vizualul public va prinde deodata aripi si nu va fi in nici un fel influentat de schimbarile politice. Desigur, doamna Culcer poate gasi o mie de argumente cum ca lucrurile nu stau asa. In sprijinirea argumentatiei noastre sta, insa, mai mult decit orice, recentul gest impardonabil al acestei institutii de presa. Poate mi se pare doar mie, dar parca felul in care apare doamna Culcer, astazi, la TVR, seamana izbitor de mult cu prestatiile Alinei Mungiu de acum fix zece ani, cind dinsa se regasea intr-o postura oarecum asemanatoare. Diferenta e legata doar de numele prezente in studio: acum e Traian Basescu, atunci era Emil Constantinescu. Iar dezamagirea mea, ca simplu telespectator, e cu atit mai mare, cu cit credeam, pina la un anumit moment, in profesionalismul incontestabil al unui om care a pus pe picioare o foarte buna redactie de stiri – aceea a postului Europa FM – si care a lucrat ani buni la BBC.
Totusi, nu pot sa nu am, recunosc, si un mic simbure de satisfactie in ceea ce-l priveste pe tov. Iliescu: prin 1999, parca, am fost luat la biza de sefii mei din radioul public local, pentru ca am spus, pe post, ca Iliescu a racit si a facut rosu-n git dupa ce a venit de la Moscova. Mi s-a explicat atunci de catre anumiti tovarasi ca „mai, Alex, noi nu trebuie sa deranjam pe nimeni, nu asta e menirea noastra!”, si, drept bonus, am fost scos citeva zile „din eter”.
De atunci a trecut, totusi, aproape un deceniu, timp in care presa privata s-a profesionalizat si s-a schimbat foarte mult in bine (e drept, si in rau, in unele locuri). Iar cea asa-zis „publica” pare sa nu se poata debarasa de sindromul ciinelui lovit de stapin, care, cum ii apare in fata ochilor un personaj nou, se ghemuieste si schiauna.