Catilinarele e o scriere draguta, transparenta semantic si foarte lizibila ca story (eminently readable, ar spune englezii). O pereche de pensionari francezi, el – profesor de clasice, ea – casnica dedicata meseriei de a-l diviniza pe sotul sau, se retrage in provincie, in apropierea unui sat retrograd si patriarhal, intre coline agreste. Locuinta pe care reusesc sa si-o achizitioneze este Casa insasi, imagine desavirsita a confortului cautat o viata, cuibul iubirii perfecte dintr-un cuplu ce a imbatrinit fericit impreuna. Cam kitsch, e drept, dar citi dintre noi nu gusta putin kitsch-ul, mai ales daca e frantuzesc?
Destinul implacabil ia forma vecinului din casa cea mai apropiata, un batrin ursuz care incepe sa-i viziteze pe cei doi in fiecare dupa-amiaza la ora 4 fix, sa se aseze in fotoliul care curind va deveni „fotoliul sau”, sa pretinda insolent „ceasca sa de cafea” si… sa taca. Vecinul (purtatorul bravului nume de Palamede) nu se oboseste sa scoata nici o vorba in plus care ar putea sa dea un sens jenantelor sale vizite. Batrinul clasicist si gratioasa sa jumatate se dau de ceasul mortii incercind sa inteleaga revenirile zilnice ale lui Palamede. La inceput ii fac conversatie, iar mai pe urma incearca sa-l ironizeze. Clasicistul, de pilda, ii expune pe larg chestiunea taxinomiilor chinezesti din Borges (cam banal, dar passons), facind apoi un expozeu al clasificarilor lumii la grecii presocratici, chipurile ca sa-l distreze pe taciturnul vizitator, in fapt ca sa-i sugereze ca nu are ce cauta in casa unor oameni atit de cultivati. Palamede e invitat la masa cu nevasta: cina va fi somptuoasa, gazdele vor fi costumate de mare gala, in timp ce vecinul aduce pe post de consoarta o huiduma cu evidente tare psihice. E limpede acum ca vecinul reprezinta amenintarea compacta a Naturii fata de o Cultura care n-a reusit sa-si depaseasca complexele. Iata de ce, lepadindu-si funciara buna-crestere si echilibrul clasic, barbatul-gazda nu gaseste alta solutie decit sa-i tipe in fata vecinului ca nu vrea sa-l mai primeasca vreodata in casa. Palamede pleaca, pentru ca in seara urmatoare sa fie gasit pe jumatate asfixiat de gazul masinii, in propriul garaj, si salvat chiar de catre batrinul clasicist.
…Lesne de ghicit: aici am fost obligat sa-mi intrerup lectura. Paraseam Padova si n-aveam nici un chef sa port dupa mine cartea Ameliei Nothomb. Ultimele 30 de pagini au ramas necitite. Sau, mai bine, lectura lor a fost aminata. In felul asta pot sa-mi inchipui mai multe finaluri ale cartii. Poate ca, in ultimele pagini, Natura va ucide Cultura, dovedindu-i astfel inconsistenta, fragilitatea, ilegitimitatea. Sau poate ca, dimpotriva, batrinul clasicist il va ucide pe taciturnul Palamede, recunoscindu-si astfel identitatea de profunzime cu barbarul sau vecin. Cine stie? Oricum, e delicios sa-ti amini o placere…