O buna dovada ca Juriul a decis atunci just este reactia vehementa a criticii de specialitate. Rareori, contemporanii maretiei sunt in stare sa o accepte sau macar sa o vada. Chiar si in pasnicile gazete suedeze, John Steinbeck a fost atacat cu brutalitate. De altfel, acest autor pe care in ierarhia personala, singura in care totusi cred pana la capat, il pun alaturi de Fitzgerald, inaintea lui Hemingway, este cel care remarcase din timp ca „fiecare epoca isi zapaceste contemporanii“.
Discursul sau de acceptare a Nobelului este grozav. John Steinbeck vorbeste despre speranta omului care scrie ca omul poate fi mai mult decat este, John Steinbeck vorbeste despre datoria omului care scrie de a elogia compasiunea si curajul, de a lupta in acest nesfarsit razboi in contra disperarii si slabiciunilor care ne sunt natura. John Steinbeck vorbeste despre splendoarea sufletului si splendoarea mintii la care omul poate sa ajunga, iar omul care scrie e dator sa nu lase aceasta splendoare sa se piarda in istorie ca si cum nu ne-ar fi, totusi, aproape. John Steinbeck este unul dintre acei scriitori atat de rari care au inteles sensul cuvantului „marturie“.
Multe sunt motivele pentru care am fost cucerit de John Steinbeck. El a fost un om de stanga, in cel mai autentic inteles, cel umanist, el a fost un om de stanga fara sa se prabuseasca in politica si fanatism, el a stiut sa inregistreze suferintele celor multi, el a stiut sa vada si nu s-a temut de puterea adevarului. M-a cucerit cu frazele sale atat de simple incat iti lasa permanent iluzia ca si tu le-ai fi putut scrie. E doar o iluzie.
Si mai e ceva: fabuloasele sale reportaje. John Steinbeck a stiut sa respecte faptele, deci jurnalismul pur. Jurnalele sale de calatorie sunt capodopere cu nimic mai prejos de La rasarit de Eden, sau Fructele maniei, sau Iarna vrajbei noastre, sau Cartierul Tortilla, sau Soareci si oameni. Calatorii cu Charley, in care John Steinbeck descopera si ne lasa pentru totdeauna America anilor ’60, este cea mai frumoasa carte de genul ei din cata istorie a literaturii am ajuns sa cunosc.
Dar altceva vreau sa va scriu. Vreau sa va scriu ca, in 1948, John Steinbeck a publicat o carte-reportaj (insotita de fotografiile marelui Robert Capa, unul dintre cei mai importanti fotografi ai secolului XX). Acea carte este un Jurnal rusesc. E scrisa cu un minunat respect pentru adevar. John Steinbeck, ca orice reporter stralucit, scrie ceea ce vede. De aceea a si calatorit in Uniunea Sovietica: pentru a intelege cine sunt de fapt sovieticii (rusii, cum le tot spune, nu din ignoranta, ci din respect pentru intelegerea publicului american, caruia i se adresa), cum iubesc, ce mananca, unde dorm, cum muncesc.
John Steinbeck scrie pagini exceptionale despre Rusia postbelica si intr-un singur punct isi pierde masura: e un antinazist feroce si nu ezita sa se lase dezgustat de trecerea germanilor prin Uniunea Sovietica.
John Steinbeck are umor, are un teribil umor (cat Ilf si Petrov!), critica Uniunea Sovietica, dar nu ideologic, ci implicit, prin developarea filmului cotidian al acestui univers in care se impletesc absurdul radical si marile sperante. De altfel, John Steinbeck ajunge repede la esenta sufletului rus, acea esenta care a facut posibila revolutia comunista acolo si asa, nu altundeva si nici altminteri: „Daca a existat vreodata un popor care sa-si traga seva din nadejde, acela e poporul rus.“.
Jurnal rusesc este cartea care arata o nadejde inca tanara, ea arata totodata si toate motivele care aveau sa duca – in deceniile urmatoare – la prabusirea in cea mai cumplita deznadejde. John Steinbeck, inaintea atatora, a inteles.