George Enescu este, de altfel, subiectul hartie turnesol atunci cand vine vorba de viata muzicala romaneasca, de ambitiile si de promovarea ei reala in lume. Daca s-ar face primavara cu o singura floare as spune ca aparitia la o editura germana, cu sponsorizarea ICR-ului, a versiunii germane a lucrarii capitale a lui Pascal Bentoiu despre Enescu, editata si adnotata de pianista Raluca Stirbat, este un eveniment capital.
Si este intr-adevar unul, numai ca nu aduce cu el si o reala primavara; in orice caz, nu in moravuri. Un cunoscut editor de carte muzicala si de discuri compact, care a publicat deja mult Enescu si un prim CD Enescu – necunoscut, Martin Anderson, o semnala zilele acestea trimitand un e-mail circular despre dificultatile pe care le intampina in publicarea celui de-al doilea disc al seriei. Aceasta deoarece de la Radio Romania – presupun Radio Muzical – i s-a refuzat o cerere de ajutor si informatii despre doi muzicieni romani, in timp ce un al treilea, un dirijor cunoscut, nu raspunde la mesaje. Din experienta proprie stiu ca orice serviciu de documentare al unei arhive radio raspunde unei cereri de informatii, venita chiar de la persoane particulare, nu mai vorbesc de editori de muzica clasica. Si atunci…?
Nu cred ca Martin Anderson, binecunoscut promotor si sustinator al muzicienilor romani, nici casa sa de discuri, Toccata Classics, merita un asemenea tratament. Nici ca ar fi o concurenta pentru, sa spunem, Casa Radio si publicatiile ei. O legislatie restrictiva si o politica editoriala cel putin bizara a conducerii Societatii Radio, pentru a nu o califica altfel, fac – si am spus-o la pereti de nenumarate ori – pe de o parte, ca arhiva de muzica clasica a Radioului sa nu fie exploatata asa cum ar fi normal si, pe de alta, ca discurile Casei Radio – la fel ca ale Electrecord-ului, de altfel – sa nu fie distribuite in lumea occidentala. A intreba cine pierde de pe urma acestui comportament aberant este superfluu.
In loc ca editorii romani sa-si faca un renume participand la aniversarea Centenarului unei celebre pianiste franceze, iubita si la noi in vremurile comuniste, Monique de La Bruchollerie, inregistrarile ei din Romania, ale caror originale se pastreaza la Bucuresti, sunt publicate de un colectionar si editor german la casa sa Meloclassic din Tailanda, cu contributia unui talentat muzicolog francez, Frédéric Gaussin…
In loc ca editorii romani sa se alature si sa contribuie la celebrarea mondiala a Centenarului Sviatoslav Richter, publicand si ei un CD de arhiva, un concert de la Bucuresti al cunoscutului pianist si al sotiei sale, soprana Nina Dorleac, a aparut zilele acestea in premiera la Moscova.
Ar fi oare atat de dificil ca Radio Romania sa-si publice cu regularitate si cu un program definit pe lunga durata arhivele istorice, acele inregistrari cu interpreti de renume ce au trecut prin Bucuresti, mult apreciate (si achizitionate ca painea calda) de colectionarii si criticii internationali, asa cum o fac nenumarate alte radiouri in Germania, Franta, Elvetia, Marea Britanie, Cehia, Polonia s.a.m.d.? Ar fi oare atat de complicat ca aceiasi editori sa realizeze un parteneriat cu ICR pentru a difuza si a face cunoscute tezaurele muzicale ce zac ingropate in arhive, in lumea intreaga? Este atat de bogata Societatea Radio pentru a-si permite sa faca abstractie de o asemenea sursa de venituri, atunci cand se chinuie sa-si scurga tirajele pe o piata culturala interna devenita ingrata dupa 1989?
Unul dintre cei mai bine informati critici muzicali francezi, pasionati de lumea viorii, Jean-Michel Molkhou, recenza recent republicarea in Occident, in seria Eloquence, a Inregistrarilor Complete Decca ale lui Ion Voicu si scria in revista „Diapason“ ca editia ar include lucrari de camera ramase pana acum inedite pe discul compact. Or, inregistrarile cu Monique Haas si cu Victoria Stefanescu la pian au fost publicate pe CD de Electrecord din… 2001. Dar de existenta lor nu s-au bucurat si melomanii straini, fiindca ele nu sunt distribuite pe pietele externe; in orice caz nu in Franta, cum imi scria deceptionat Molkhou…
Cui prodest? Sa fim oare condamnati sa colectionam numai editia „istorica“ a serialului… „Noapte buna, copii“?