Ali Eskandarian se invartea in anturajul formatiei The Yellow Dogs. Cantau impreuna, fusesera in turnee, traiau intocmai ca niste mari staruri rock, desi nu erau deloc staruri rock. Nu conteaza. Artistii sunt artisti, indiferent de cota lor de piata, ba chiar, tot mai des, impotriva ei.
In aceasta lume populata de droguri, si versuri, si femei, si iluzii se invartea si Ali Akbar Mohammed Rafie. Apoi, l-au alungat. El fusese izgonit din acest paradis al promiscuitatii. El s-a razbunat. El este cel care a apasat tragaciul, ucigand doi dintre „cainii galbeni“, ucigandu-l pe Ali Eskandarian. La sfarsit, celalalt Ali s-a sinucis.
Muzica lui Ali Eskandarian e, acum, la un link distanta, pe YouTube, si stiu ca o veti asculta deindata ce veti termina acest text sau – dat ca suntem in timpul in care suntem – poate chiar inainte.
Ali era un barbat nu inalt, el isi imbratisa chitara cu un gest din alta lume, el avea ceva din tanarul Rogers Nelson, pe care il cunoasteti drept „Prince“. Toate cantecele sale erau triste, fiindca toate erau cantece de dragoste, asa cum sunt, in definitiv, toate cantecele adevarate.
Ali Eskandarian era poet. El stia, deci, ce inseamna deznadejdea, era fragil si stia sa zboare, visa departe, avea viziuni si nu se preda. El stia ce inseamna curajul de a incepe fiecare noua zi.
Lui Ali Eskandarian i s-a publicat o singura carte – Anii de aur. Era convins ca acesta este „marele roman iraniano-american“ si propunea sa ii spunem chiar asa, pana cand cineva ii va demonstra ca a gresit. Dar Ali Eskandarian n-a gresit. Cartea aceasta este acel mare roman. Ea va deveni, in deceniile care vor urma, o carte-cult si va sta, pentru totdeauna, sus in literatura lumii, sus, sus, langa Kerouac.
Anii de aur are totul: ritm, stil, miracol. Personajul lui Ali – un muzician, un imigrant, un copil al razboiului, la fel ca Ali cel real – rataceste intre trecut si ce va urma, intre orase si tari si femei si droguri, canta alaturi de niste pusti si spera la renastere. E incredibil cat se pot droga acesti oameni – el si pustii! Nici nu stiu daca asa ceva este posibil intr-o realitate lipsita de supradoze.
Aleg, insa, sa il cred pana la capat pe Ali Eskandarian si sa ii citesc romanul ca pe o autobiografie, doar putin exagerata, ca pe o extraordinara carte de memorii. Fiindca el nu lasa nici o clipa, nici o fraza, impresia ca este artificial, ca „face“ literatura. Ali Eskandarian, scriitorul, se autodevoreaza, e crud, e nemilos, e cinstit.
Sunt in Anii de aur randuri care vor intra in istorie, daca nu au intrat deja, randuri despre razboi si despre viata in conformism si despre dezamagirile acestui inceput de mileniu, care va ramane, iata, singurul din viata sa.
Nu o singura data am inchis aceasta carte, fiindca imi era tot mai greu sa inaintez printre tristete si vise spulberate pana la inima marelui Ali. In plus, aveam nevoie de timp sa imi revin dupa cate o imagine pe care continui sa cred ca marele Ali a adus-o cu el dintr-una dintre vietile sale precedente.
Se traieste intr-o viteza ametitoare in Anii de aur, paginile sunt vrajite si zboara si nu stii cand se asterne sfarsitul. M-am despartit deja de Ali Eskandarian, il voi mai reciti, poate, cand si cand.
Iau, insa, cu mine, pentru mai tarziu, pentru totdeauna, aceasta imagine: imaginea unor sobolani care zboara spre cerul indigo, fiindca si ei, sobolanii, au dreptul la vise, la fel ca noi, ceilalti. Sunt ani – ani deloc de aur – de cand nu am citit ceva mai cumplit si mai frumos.