De cand ne-am instalat in casa varului sau, Alehandro nu ne-a dat ragaz o clipa: parcuri nationale, escaladari pe munte, tururi cu bicicleta, jungla si soparle, plantatii de cacao si cafea, toate la un super-pret, pentru ambitiile noastre turistico-sportive. Degeaba am incercat in fel si chip sa-i explic ca noi n-am venit la capatul lumii pentru excursii organizate cu inceput, cuprins si incheiere, ca mai bine ne-am pierde anonimi prin multime si fara planuri de a bifa toate atractiile locale. Alehandro e surd si orb si iata ca a doua zi ne-am invoit, de bine, de rau, sa-l insotim pana in Yumuri, la 30 km de Baracoa, unde ne aciuasem in ultima din cele sase saptamani prin Cuba.
De indata ce punem piciorul in satul Yumuri, doua femei ne asalteaza cu intrebari: De unde venim? Romania, da, stim, e frumos tare acolo, poporul cuban e frate cu romanul. Suntem pentru prima data in Cuba? Aha, interesant, dar cateva haine as avea in plus? Macar tricouri. Yumuri e departe tare de Baracoa si e al naibii de greu sa ajungi pana acolo. Iutesc pasul catre ponton, de unde urmeaza sa ne imbarcam pe rau catre jungla.
Ramon
La gura raului, inainte sa plecam cu boat-taxiul catre Canyon-ul Yumuri si malurile abrupte care despart plajele cu nisip cenusiu de raul involburat, ne asteapta un ins imbracat numai intr-un sort zdrentuit, care nu cunoaste o boaba de engleza. El este Ramon si va fi ghidul nostru pentru ziua de astazi.
Plutim linistiti, chercheliti de toropeala amiezii, printre cheile inalte de peste 150 m, pret de vreo jumatate de ora, iar la debarcare, surpriza: Ramon ne astepta deja pe prima plaja. Venise inotand pana acolo, cu maceta intre dinti si nimic mai mult.
Dupa ce ne-a pus la curent cu situatia localnicilor din Yumuri, care nu-si pot procura haine decat din Baracoa, spre care nu exista nici un mijloc de transport in comun, Ramon ne ajuta sa traversam raul, desculti, cu apa trecuta mai bine de jumatatea piciorului, printre pietre ascutite si, pe alocuri, alunecoase. Multi turisti au trecut astfel pe aici, au promis ca se vor intoarce cu haine si roti de biciclete, insa nici unul nu s-a tinut de promisiune. Ramon nu se plange. Ramon povesteste. Despre bunica congoleza, despre stranietatea conceptului de casatorie in Cuba, despre populatia Taino, care la venirea spaniolilor s-a aruncat in rau, chiar aici – strigand „Yo muri!“ („Am murit!“) –, despre cele doua fiice ale sale, despre meseria de ghid, despre fiecare copac si fiecare frunza care ne ies in cale.
De unde, de neunde, scoate patru nuci mari de cocos pline ochi cu suc, pe care le cara pana la locul unde ne vom scalda sudoarea mersului, printre soparle si cocotieri. Pe drum, ne agatam de liane, cu Ramon in rolul principal, energia lui fiind contagioasa. Rade cu gura pana la urechi, apoi ne vorbeste despre istoria indienilor nativi de pe meleagurile caraibene, impartim in mod neegal nucile de cocos, una noi, doua el, nu-i pasa de nici o regula standard a asociatiei de ghizi care a pus monopol pe frumusetile Cubei si care ridica oportunismul la rang de virtute.
Taie crengile uscate care blocheaza cararile inguste, ne ia aparatul sa pozeze un cameleon, culege alte nuci de cocos, pe care le ascunde strategic in ascunzisuri numai de el stiute, dispare fara stire sa caute o tigara de la un alt ghid, revine cu fructe de mamey, pe care mi le curata una cate una, se opreste in fata unui copac pe care nu-l poate identifica. Are flori mari, galbene, aduce a banan, dar nu e… Reteaza una dintre ele: o va picta acasa si i-o va face cadou mamei copiilor sai. I se aprind ochii atunci cand ne vorbeste despre ea. De 15 ani o iubeste ca-n prima zi, dar la casatorie nici nu se gandeste. Aici, asa se petrece iubirea: te-ai indragostit, ramai langa alesul tau o viata. Nici o hartie nu poate lega doi oameni care deja au ales sa-si petreaca restul vietii impreuna. Pai si ce faci daca-ti trece dragostea intr-o zi? Ce sa fac, imi iau la revedere si plec altundeva. Dar nu de langa Maria. De ea nu-mi trece niciodata.
Ramon are 35 de ani si visul sau e sa devina vanzator ambulant de fructe. Astfel si-ar putea face singur programul si ar fi propriul sau sef. Acum e ghid, dar norma intreaga o are la taiatul nucilor de cocos. Castiga 2 dolari in zilele bune si depinde de alti ghizi, care au conexiuni in Baracoa si care primesc grupuri mai mari de turisti. Cand nu reusesc sa se ocupe de toti, il cheama pe Ramon.
Inotam, pozam, radem, ne miram si o luam de la capat. Alehandro asteapta sa-i platim cei 35 de dolari pentru benzina si sugestie. Ramon inoata inapoi spre sat.
***
Propunerea de a evada in Cuba, pentru mai bine de o luna, a fost mai mult decat suficienta pentru a-mi sterge melancoliile si amaraciunile provocate de ancorarea in dezolantul oras natal. Sigur, plec departe pentru a fugi de responsabilitati mai mult sau mai putin inchipuite, de rutinaj si surmenaj, de familiar si confortabil. Slabiciunile par a fi mai usor de suportat atunci cand nu sunt previzibile pentru cei din jur.
Asa ca, o noua dimineata, un nou inceput: 7.30 a.m. Aeroportul Sheremetyevo din Moscova s-a luminat de ceva vreme. Timp de mai bine de 17 ore, m-am plimbat prin toate terminalele, de la C la F, am adormit in pozitia ganditorului etern pe scaunele iscusit dotate cu manere din fier de-a stanga si de-a dreapta si m-am mai dezmortit la Gloria Cafe cu o salata rece si o canapea calda.
Bucurie si suspans cat am asteptat, o ora, sa mi se faca „de ce-ul“ si „in ce felul“ calatoriei mele in Cuba: ce vizitez, de ce, ce vreau sa fac, de ce cu bicicleta, vreau sa vad scoli, spitale, batrani, fac sau nu parte dintr-o asociatie guvernamentala. Doamna ofiter, ii zic, eu am venit aici cu treburi grele, e ziua mea acusi si nu puteam nicicum sa o sarbatoresc decat pe malul Atlanticului, n-am timp de spionaj si alte bazaconii conspirationiste.
Ne despartim cu parere de bine, nu inainte ca doamna Marietta sa-mi recomande cel mai bun curs valutar si cel mai onest taximetrist. Cuba, bine te-am gasit!
Havana
Pe marginea Maleconului, soarele abia pe la opt da semne ca ar pleca.
Pescarii pescuiesc, baiat-fata se saruta, una alearga, unul asculta muzica, altul priveste in gol, taxiurile taxeaza, autobuzele fumega, se creeaza mici bisericute, probabil in functie de apartenenta la un anume CDR (Comites de Defensa de la Revolucion sau micile grupari atasate fiecarui cartier care raporteaza guvernului, politiei si tertelor parti orice activitate suspecta a mai onorabililor cetateni).
S-au aprins luminile, s-a intunecat Marea Caraibelor, de fapt a Floridei, de dupa orizont America ne pandeste hulpav. Ce bine ar fi sa am o bicla, as face Maleconul in cateva minute, iar cu mania asta de cat mai repede, cat mai mult, credeam ca am incetinit pasul. Cineva vinde biscuiti, alune la cornet si floricele in pungi mici si uleioase de plastic. Ajuta digestia, ma incearca batranul vanzator cu voce de miere si ochi de vultur. Ba pe dracu’, doar sa treaca timpul. Ce timp dom’le, cel pierdut, pe care tot nu-l mai gasim?
Miroase a parfum ieftin oriunde, in autobuz corp langa corp, deodorant si parfum, cum n-a vazut Romania in zilele ei mai toride.
Ar trebui sa intri o data intr-un magazin de pe Neptuno, pe colt cu Amistad, aici in Havana: tejghele de-a lungul si de-a latul unei incaperi prost luminate cu rafturi semi-goale, atent investigate de zeci de ochi doritori. Sa-ti descriu una: un sir lung de deodorante, doua paste de dinti, trei sapunuri, cateva duzine de sticlute cu oja, o pila si… cam atat. Iar asta intr-o mercerie bine aprovizionata! Ia de aici Mega Image, cu 10 feluri de branza, sau Carrefour, cu toate raioanele tale pline de bauturi racoritoare pentru toate gusturile, varstele, dietele si bugetele.
Perioada speciala continua de voie in Havana.
Si totusi. Muzica bubuie de dimineata pana seara, femeile, pana si cele cu improbabile gratii, isi poarta feminitatea in rochii scurte, stramte, colorate si insinuante, barbatii miros a bine, se rade, se canta… Viata e o gluma, Raul, ca altfel am fi cu totii la mititica sau la fara clanta, ti-o jur!
Angel
De la fereastra celui de-al treilea etaj al hotelului Lido, in Centro Habana, ba se vede o raza de soare, ba un nor de umbra, ba o ploaie pasagera. Precum starile mele schimbatoare e ziua de azi. Daca mai adaugi instabilitatii mele si o meteosensibilitate latenta, ai tabloul perfect: as mai sta, dar ce as pleca.
Sa fi fost in jur de ora pranzului cand mi-am luat meteosensibilitatea de un brat si umbrela sub celalalt si am iesit ca melcul dupa ploaie.
Ochisem de ieri un proaspat paladar, convenabil, situat la o aruncatura de bat de Lido, si tocmai ma pregateam de un arroz con pescado en moneda national, desigur.
Fericirea in moneda national are picioare scurte. Nu-i vorba, arrozul cu pescado au fost delicioase, doar ca nota de plata a venit in moneda convertible sau pesoul cubanez, adica de vreo ori mai mult decat m-as fi asteptat.
O cafea la Inglaterra, cu son si salsa, m-a cam binedispus. Cat? Pai cam de vreo cateva perechi de cercei, niste carti de poezie sud-americana si un carnetel de notite nou-nout. Plina de emfaza lingvistica, iau loc pe banca, sub un copac inflorit, pentru a ma delecta cu noile posesiuni. Ma uitam cu parere de rau la o pereche de cercei albi, pe care nu-i voi purta nicicand. Si, si, claro. Zambesc. Mut si definitiv. Insa Angel e determinat sa lege o amicitie pasagera, intr-o dupa-amiaza proaspat racorita de o ploaie subtropicala.
A fost in Mexic, apoi in Arizona, iubita lui (una dintre) era din Africa de Sud, calatoreste cu mintea stand de vorba cu strainii prin parcurile havaneze. Hey, ai fost la plaja? Claro en los Playas del Este, la Guanabo. Wow, tu chiar iti stii mersul prin Cuba. Data viitoare, sa-ti iei doar un bikini si o sticla cu apa. Dar uite cum: pui sticla la frigider, se face condens, o invelesti in ziar si, pam-pam, ai apa rece o zi intreaga. Tare Angel, nu stiam. Mucias gracias, o incheiem aici? Ei, nici vorba. Ai mancat? Pai, eu la cina ma multumesc cu un mango si trei banane. Stiu si de unde pot sa le cumpar in pesos cubanos, multumesc frumos! La intersectia Neptuno si Consulado, sunt cei mai faini baieti, cu vreo trei tejghele pline de tot ce am eu nevoie. Ay, chica, tu ya lo sabes todo! Pai cum crezi, mai, Angel, ca am picat ieri din cer si mananc numai sandviciuri in lobby-ul hotelului? (n.r: Aroganta turistica la cel mai inalt nivel.)
Bun, sa continuam. Angel, arsenalul pregatit: embargoul Statelor, discriminarea pe culori, guvernul corupt, copilaria grea, aventura pe corabie pana in Grecia la 9-10 ani (9 ani, pe bune, Angel?), salsa, son, tobe – You name it, he had it!
Ce sa mai, tocmai imi facusem abonament la biblioteca centrala si ghidul audio e gratuit. Ma felicitam in gand pentru buna dispozitie de a-l lasa pe Angel sa ma abordeze tam-nesam, cliseic si fara rusine in parcul central de pe San Rafael, pe dreapta cum treci de magazinul universal America Libre, la doi pasi de Casa de la Musica.
Dar, iata, inevitabilul s-a produs: sora mea, copil, lipsa de calciu, isi scoate portmoneul, aud doar crampee din monologul tanguitor, ma rog sa nu fie ceea ce imi pare: Angel, chiar erai simpatic, voiam sa vin luni la concertul tau de son…!
Ne ridicam robotic de pe banca, cu pasi iuti spre cosmelia la care ratia de lapte se plateste numai in pesos convertibles, nu-i asa, Suzanna (vanzatoare)? Si, claro! 11 CUC zboara pe aripile vantului din bugetul meu pe ziua de azi, un lucru este cert: Filantropica lui Caranfil e joaca de copii, prieteni! Angel si-a jucat rolul impecabil si acum ma lasa in urma vesel, cu 5 kile de lapte praf in brate si bucuria lucrului bine facut. Viva la revolucion!
Pescarul lui Papa
Am coborat pe Villa Panamerica, intr-o dupa-amiaza tarzie, dupa un drum lung, fumigen, exasperant si claustrofobic, cu metrobusul P8. Esta es la última parada?
In fata, un sir de tonete cu de toate si nimic, in spate o frantura de mare. Pornesc spre Hotel Panamericano sovaielnic, cand preludiul unei furtuni electrice ma ia pe nepregatite. N-am de gand sa irosesc toata osteneala pe doua trei trasnete, desi consider de cuviinta a ajunge cu un pas mai alert catre destinatie.
Mica comunitate rurala din portul Cojimar a servit drept oglinda povestii lui Papa Hemingway – Batranul si marea.
O batranica vioaie, carand si o plasa plina varf cu nu-stiu-ce-dar-oricum-e-important, cu vreo patru puslamale care vor doar sa mearga mas rapido, por favor, ma duce, pret de trei strazi, catre Fort, fix in fata caruia se afla bustul lui Papa. Es muy lejano, incearca ea sa ma descurajeze, dar n-am azi urechi de auzit, ci doar ochi de cascat spre mare si drumul catre ea, populat de casutele galbui ascunse sub tufe roz de bougainvillea.
In fata portului e un mic parc, un mic bust si un putin mai mic ponton. Calc nesigura scandurile prin care intrevad prea bine marea. Un pic prea bine decat ar trebui, oricum.
Asteptam sa prind un cadru fulgerator al furtunii ce parea ca se apropie mancand pamantul, cand… nu l-am auzit venind, nu l-am vazut plecand. Un caine osos si alb, care se agita de zor in spatele meu, ma facuse sa-mi intorc privirea: cineva se asezase jos si isi pregatea meticulos – cu degetele groase si noduroase in prelungirea unor brate viguroase, batute de briza subtropicala – nada intr-un nailon. Parul alb, ondulat iesea atent de sub o sapca albastra, iar barba atent taiata ii acoperea bucuria indeletnicirii de dupa-amiaza. Daca nu e Santiago insusi, imi fulgera prin gand indata. „Marele meu peste trebuie sa fie undeva pe aproape.“
Priveste mereu lumea dintr-un alt unghi
In drum spre Trinidad, cum vii din Havana, autobuzul Cubanatur face vreo trei opriri. Ultima are loc in mijlocul unei presupuse gradini cu magazine kitsch de suvenire, tarcuri pentru animale exotice, precum iguana, hamsterul sau bivolul sud-amercan, un restaurant cu o turma de caini emaciati si cateva baruri cu sucuri naturale si alte energizante locale. Timpul se scurge aici intre venirea si plecarea autocarelor Viazul si Cubanatur. Starea vegetativa a lucratorilor din gradina comerciala e intrerupta doar de nedumeririle standard ale pasagerilor nauciti de la temperatura de criogenare din autobuz si cea de dezintegrare celulara prin topire de afara: Unde e toaleta, cat costa apa, aveti un meniu cu preturi etc.
Fructe de mango alb se zaresc la fiecare cinci pasi. Pasagerii sunt refractari, ignoranti sau poate doar timizi – nimeni nu arunca o privire in jos. Ridic doua fructe cu bucuria hotului neprins, paznicii nu m-au surprins, nu le pasa sau, aici, chiar e tara mangoului rasare. Seara tarziu, la etajul unu al casei particulare Mary din Trinidad, tai meticulos fructul galben auriu si parguit. Stupoare: imaculata pulpa are gust de nectar al zeilor, e nitel rece, iar sucul dulce mi se prelinge printre degete. Cuba nu poate fi niciodata infometata atata timp cat copacii de mango ii vor popula plaiurile!
Am plecat din Cuba cu un singur gand: Priveste mereu lumea dintr-un alt unghi. Printul si cersetorul isi schimba hainele mai des decat ai avea timp sa intelegi ca asisti la un miracol.
Aventurier la National Geographic. Calator prin lume
Desiree Halaseh este absolventa a Universitatii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iasi, specializarea Relatii Economice Internationale, si mandru membru al organizatiei AIESEC. De aici a si inceput goana in jurul lumii: un schimb de experienta de trei luni in India, dupa care nu a mai putut reveni la traiul domol al tinerilor de varsta sa. Stagii de perfectionare, voluntariat, proiecte europene, proiecte individuale, plecari pregatite jumatate de an si pasapoarte blocate cu lunile in asteptarea unei vize – iata reteta unui traseu profesional foarte personalizat. Locatiile s-au inmultit, precum si distanta sau durata fiecarei incursiuni. De la cateva luni in India, la cateva in plus in Togo, Iordania si pana la un an inapoi in Asia, prin India, Indonesia, Thailanda, Turcia sau China & Hong Kong, iar apoi stanga imprejur peste Atlantic, in Cuba.
FOTO: Iulian Ursachi
Galerie foto
