Prima poveste, Sufletul soldatilor de plumb, nu-ncepe cu „A fost odata…”, ci cu „Octav e un copil cuminte”. Suna bine si blind. Trec repede peste cuvinte, la pagina 9 gasesc si morala – „Dar sa nu mai chinui jucariile. Noi va petrecem si va luminam copilaria, cu jocurile, cu nazdravaniile noastre” –, surid si imi aduc aminte de ursul meu mare, cafeniu, fara de care nu puteam adormi in copilarie. „Afara, cintau vrabiile sub stresini…” Sfirsit molatec de poveste, nu-mi imaginez de ce s-ar intrista cineva…
Lacrima unui fir de iarba, in schimb, pare sa prevesteasca, inca din titlu, numai nenorociri. Pe scurt, asa cum v-ati putut probabil da seama, este vorba de un fir de iarba. Bine, unul ceva mai special, de vreme ce-ar pofti sa se joace cu copiii; dar „nu-l lua nimeni in seama. Era asurzit de tipete, lovit, ingropat in praf”.
Hmmm, nu-i a buna… Ma rog, pe mai departe, firul nostru de iarba se converseaza cu un catel latos si cu-o furnicuta sprintena despre cit de important este sa fii cuminte, sa-ti respecti parintii, despre munca, cinste si alte asemenea virtuti. Totul pina sa apara „gingania rosie”, un fel de buburuza ingimfata si lenesa, care-i da peste cap intregul sistem de valori: „ce bine e sa dormi, mai ales cind stii ca altii – cei prosti – muncesc, dau in brinci pentru un miez de piine”. „Esti un copil rau…”, cade sentinta firului de iarba. Si apoi…
Asa patesc toti copiii rai, neascultatori…
„Caruta era aproape. Vrind sa fuga inaintea cailor, gindacul rosu se impiedica de un bob de mei si cade, cu fata in sus. O roata ii striveste capul. Fir-de-iarba da un tipat. Stringe pleoapele, sa nu vada, si tremura. Ciinele, desteptat din somn, vorbeste rar: – Asa patesc toti copiii rai, neascultatori…”
Simt deja un fior pe sira spinarii si ma gindesc cum mi s-ar mari privirile a groaza dac-as mai avea cinci ani… Tonul impasibil al ciinelui pare si mai straniu ceva mai incolo, cind aflu de pierderea progeniturii numite Cutulache. „Am ajuns tirziu. Abia mai rasufla… Un dulau ii rupsese beregata.” Sec. Aproape ca ma tem sa mai dau paginile. Si nu degeaba… Spre final, Mama. O istorioara cu soricei ascunsi in camara, cu urme de dinti in roata de cascaval, cu un motan lenes si-o gospodina exasperata. Pare jucaus, dar devine, veti vedea, de-a dreptul tragic. Incercind sa-si salveze odrasla, soricioaica se lanseaza intr-o cursa pe viata, pe moarte si pe doua pagini cu pisoiul cuprins brusc de zel. „Simti trupul elastic al Motanului, sarind sageata spre ea, iar cind gheara i se infipse, flaminda, in git, soricioaica inchise ochii si ingina fericita: «A scapat, puiul meu a scapat…»”
Dominata de sentimente confuze, nu pot decit sa ma intreb cine-o fi spus ca desenele animate cu Tom & Jerry sint violente…
G. M. Zamfirescu, Isprava duhului roscovan, editia a II-a, editie ingrijita de Fanus Brailesteanu, coperta si ilustratii de Dumitru Ionescu, Editura Ion Creanga, Bucuresti, 1982