Intr-o tara in care trenurile au ajuns la performanta de a merge cu viteza unei biciclete, e o stire care merita un pic de atentie. Un pic, adica nu prea multa, fiindca romanii cunosc deja specificul administratiei romanesti, indiferent de guvern si de culoarea sa politica: planuri marete, rezultate penibile. Ne apucam intotdeauna de treaba cu un avant titanic, gata sa mutam si Carpatii din loc, dupa care facem o mica pauza, mai muncim un pic, ne plictisim, aruncam pe apa sambetei niste bani, mai scurmam putin cu cazmaua in pamant, ca sa ne aflam in treaba, dupa care lasam totul balta, fiindca intre timp a aparut un proiect nou, mai maret, mai interesant si mai important pentru natiune, la care trebuie sa ne inhamam cu acelasi avant. Daca romanii ar fi fost pusi sa supravegheze constructia piramidelor, am fi avut astazi niste sferturi de piramide sui, o coada de Sfinx si o multime de vile de piatra uriase, construite cu piatra furata de pe santiere. Dar divaghez…
Asadar, trenul de viteza maricica care sa strabata tara, proiectul nostru maret, va fi gata cand va fi gata. Poate niciodata. Dar nu asta ar fi marea problema. Sigur ca nu o sa fie gata – sau, cand va fi, linia o sa fie deja defecta, invechita sau degradata, cam ca autostrazile romanesti sau ca orice proiect care ne cere munca sustinuta si constanta pe o perioada de timp mai lunga de cateva luni. M-am uitat insa pe o harta care prezinta stadiul lucrarilor in momentul de fata si am remarcat ca totusi exista o bucata consistenta de linie ferata terminata si functionala: de la Predeal la Constanta, prin Bucuresti. Altfel spus, daca e sa judec din perspectiva marginalului, exact calea ferata care strabate ceea ce odinioara se numea Muntenia. Sau, mai clar, cea care ii permite locuitorului din Bucuresti sa ajunga in weekenduri si concedii pe Valea Prahovei, la munte, sau pe malul Marii Negre, la plaja. Restul proiectului se face, se va face, se negociaza, se liciteaza, in fine… cui ii mai pasa?
La o privire la fel de grabita pe harta autostrazilor din Romania, se poate vedea ca nici aici lucrurile nu stau mult mai diferit. Pe langa vechea autostrada comunista Bucuresti-Pitesti, toata tara e impanzita de bucati de drum in lucru, neterminate – sau terminate si deja stricate –, cu exceptia unui tronson incheiat demult: cel care duce de la Bucuresti la mare. Si mai exista o bucatica de autostrada care o apuca si ea spre munte, unde se pot petrece concedii frumoase, doar ca deocamdata se opreste la Ploiesti. Si nici nu ajunge pana in Bucuresti.
Dar banuiesc, ca orice provincial suspicios, ca traseul acela va avea prioritate, fiindca nu poti sa nu legi capitala de statiunile montane de pe Valea Prahovei. E o prioritate nationala, un tel mult mai maret decat traversarea muntilor si conectarea eficienta a Transilvaniei de restul tarii prin drumuri si cai ferate de calitate. Ca sa nu mai vorbim de legaturile cu Europa – astea se pot face si cu avionul. Important e sa aducem marea si muntele cat mai aproape de Bucuresti. Asa se fac proiectele de importanta nationala. Ori cel putin asa se duc la adevaratul lor sfarsit.
Poate ca exagerez. Poate ca, pe de alta parte, asa e normal: din moment ce toti factorii decizionali (cum li se zice oamenilor din politica si administratie care adora muntele si marea) traiesc la Bucuresti, e normal sa isi faca viata mai usoara si mai placuta. Intai lor si dupa aceea si celorlalti romani. Daca mai au chef, daca nu se plictisesc si daca intre timp nu apare un proiect nou, mai maret, mai interesant si mai important pentru natiune.