In politica, cel putin la nivelul conventiei generale, criteriile sint altele. Aici analizezi inainte de a decide pe cine sustii. In politica, o actiune proasta a „capitanului de echipa” ar trebui, in principiu, sa te trimita deja spre analize care te indeparteaza sufleteste, dar mai ales rational de echipa pe care o conduce. Principiul acesta s-a aplicat insa destul de rar la noi. Cita vreme Ion Iliescu a controlat haturile statului, a beneficiat de o groaza de fani, care n-au luat in calcul nimic altceva decit simpatia proprie pentru personaj, orice element exterior obiectiv fiind respins categoric ca o „incercare de manipulare” a constiintelor. Multi analisti au explicat asta prin nevoia de tatuc, de fac-totum in fruntea tarii, pe care o resimtea un popor incaput aproape jumatate de secol pe mina unei dictaturi feroce. Odata cu caderea regimului iliescian, lucrurile pareau a fi intrat intr-o normalitate.
Surprinzator insa, intr-un timp foarte scurt, Traian Basescu a reusit sa spulbere normalitatea. In ultimii doi ani – si, accentuat, in ultimele luni – actualul presedinte a dat nastere unei noi clase de fani, de impatimiti la extrema, care exclud orice argument. Au reaparut in presa articole infierbintate ce aduc cu niste ode, care pur si simplu traseaza o linie ferma in societatea noastra: daca esti pro-Basescu, inseamna ca faci parte dintre cei buni, daca sustii pe altcineva (sau nici macar pe altcineva, ci doar te declari impotriva practicilor actualului presedinte), inseamna ca raul te guverneaza. Ar trebui sa-ti fie rusine. Sa te ascunzi in casa. Si, mai ales, sa taci!
Este exact mentalitatea care a facut ca, in ’90, cumplita manipulare transformata in tragedie a aducerii minerilor sa fie aplaudata de „oamenii de bine”. Care nu-i priveau pe cei din Piata Universitatii ca persoane cu alta optiune politica, ci pur si simplu ca dusmani ai poporului si, prin urmare, dusmani ai binelui. Oamenii de bine, iata, au reaparut. Iar ei saluta cu fervoare orice gest al presedintelui. Odinioara, adversarii lui Iliescu erau golani. Actualmente, adversarii lui Basescu sint lichele. Ambele epitete apartin presedintilor perioadei. Iar golanii de atunci si lichelele de azi nu urmaresc decit, prin actiuni perfide, izvorite din sufletul lor negru, sa distruga Romania, sa o arunce in coruptie generalizata, intr-un cuvint, sa faca rau…
Traian Basescu cultiva falia creata in rindul populatiei, avind permanent o sticla cu gaz in mina din care toarna, constant, peste foc. Aproape infricosator e ca pare sa faca asta cu un fel de calm, cu o detasare ce aduce a calcul politic. In acest timp, fanii presedintelui din presa sau din lumea politica se straduiesc sa implementeze teza conform careia „Traian Basescu e tot mai singur in lupta lui”. Cu perfidie! Caci, in fond, presedintele nu e deloc singur: e sustinut de PD, un partid mamut (conform sondajelor), si de un pseudo-partid, PLD, care mai stringe 5% din voturi. Si ii sta in cale doar „o anumita parte a presei”. Cealalta parte ii e complet supusa. Oare nu seamana situatia asta cu alta din istoria postdecembrista a Romaniei? Oare Ion Iliescu nu era la fel de „singur”, doar cu un partid urias si docil in spate, cu partea „buna” a presei alaturi si cu milioane de romani fani entuziasti?
Deja citesc pe bloguri, pe forumurile ziarelor reactii care nu mai au nimic de-a face cu democratia: „Propun sa ne adunam in fata Palatului Victoria si sa dam foc odata acestui salas al raului”; „O sa-mi adun prietenii, cunostintele, neamurile si o sa iesim in piata sa dam de pamint cu netrebnicii”. Etc. etc. In timpul asta, „lichelele” incep sa-si puna tot mai mult problema daca nu cumva e mai bine sa taca si sa-si vada de drum. Si, cum de la 1 ianuarie 2007 drumurile merg in mult mai multe directii, aceleasi „lichele” reincep a le lua in calcul. Anii ’90 par a se apropia de noi, in ciuda logicii, in ciuda cursului firesc al timpului, in ciuda acelor vorbe frumoase prinse, timp de 17 ani, sub o sintagma devenita cliseu: „cuceririle democratiei”.