Am venit aici cu inima deschisa, caut sa inteleg de ce israelienii si palestinienii nu pot ajunge la un acord de pace. Mentionez ca sunt filosemit, religia mea e crestina, dar cultural ma simt evreu. Am fost educat deopotriva in Romania si in Israel, la Tel Aviv. Oamenii pe care ii admir cel mai mult pe lume sunt evrei. Cred ca nici un alt popor, oricat de ales, nu a dat omenirii la fel de mult cat au dat evreii.
Am scris sute de pagini despre dragostea mea pentru cultura evreiasca, si o sa continui sa scriu. Cat am stat in Israel, cu o mie de zile in urma, am simtit la fiecare pas ca Israelul nu mai e David. A ajuns un Goliat care se apara cu ziduri si sarma ghimpata. Nici o clipa nu m-am simtit confortabil in apropierea tuturor acelor tineri cu mitraliere.
Conflictul israeliano-palestinian e foarte complicat, nici nu-mi propun sa il rezum aici. Dureaza si va mai dura. Cheia e la Ierusalim, oras sfant si pentru crestini, si pentru evrei, si pentru musulmani. Si Israelul, si Palestina vor Ierusalimul. Totodata, palestinienii ii acuza pe israelieni de un regim de ocupatie, israelienii construiesc colonii pe pamantul palestinienilor si se apara, la randul lor, invocand nenumaratele actiuni teroriste ale palestinienilor. Dreptatea nu e de data aceasta la mijloc. Exista dreptate de ambele parti ale zidului care inconjoara Betleemul, orasul nasterii lui Hristos, aflat acum in Palestina.
Ramallah, Ierihon, Hebron…
Calatoresc prin Palestina. Merg la Ramallah, si la Ierihon, si Hebron, si in desert. Vizitez manastiri si schituri, intru intr-o tabara de refugiati (veche de aproape saizeci de ani, trei generatii de refugiati traiesc aici!), intru in casa unei femei care are un fiu in puscarie. In Israel, fiul acestei femei este acuzat de terorism. Aici, in tabara, este vazut ca un erou care lupta impotriva terorismului israelian. Cei care mor luptand in contra Israelului sunt socotiti martiri in Palestina, iar chipurile lor impodobesc zidurile arse de soare ale caselor refugiatilor. Si-au ridicat case mari, cu etaj, intr-o frenezie a constructiilor care ii bantuie si pe palestinieni, si pe israelieni. Vor, si unii si altii, sa ocupe spatiul, mana asta de teritoriu, pentru care se duc – de mii de ani – lupte crancene.
Vorbesc cu copii si cu palestinieni oarecare, vad, in strada, o camila transata, pentru cina. Ascult oameni de stat palestinieni vorbind despre pace scrasnind din dinti. Si israelienii, si palestinienii saluta folosind cuvantul pace. Dar nu e pace in Orientul Mijlociu. Nu e. Mananc la beduini, si nu plang.
Nebunia
Palestina este si West Bank (la Vest de Raul Iordan), si Fasia Gaza, unde organizatia Hamas nu renunta – deloc! – la terorism. Il ascult pe ministrul Educatiei din Palestina vorbind o engleza de Oxford. Spune ca trebuie sa se termine odata pentru totdeauna cu nebunia acestui conflict. S-a mers prea departe. Ii dau dreptate ministrului.
In scoli, copiii palestinieni umbla cu cutitul in ghiozdan. Viseaza sa injunghie soldati israelieni. Pe zidurile oraselor sunt graffiti-uri in care soldati sunt controlati de copii din Palestina. O inversare simbolica a rolurilor.
Palestinienii nu pot calatori in Israel decat in conditii exceptionale si dupa controale severe. Nivelul urii n-a scazut.
Dimineata si lumina divina
Merita insa sa mergeti in Palestina, indiferent de zeul in care credeti. E frumos, mai ales dimineata, dupa primul cantat al muezinului, in zori, cand rasare soarele si arunca o lumina pe care, pacatos cum sunt, tot nu incetez sa o numesc divina.
Am intrat in Palestina convins ca voi gasi o tara in ruina, desfigurata de razboi si de Intifade. Nu am gasit acea tara. Dimpotriva. Am vazut oameni tineri, care prefera viata mortii. Dar nu sunt doar ei.
Am vazut si un tanar cu ghiul si cu degetul pe tragaci, pazind mormantul lui Yasser Arafat. Am vazut tineri dansand dansuri traditionale. Barbatii si femeile nu se ating cand danseaza. E o continua provocare orientala intre ei, o tensiune erotica, pe care aproape ca o poti atinge.
In Hebron am vazut batrani negustori fumand opiu pe strada, intr-o dupa-amiaza de sambata, cand evreii nu ieseau din case.
Am vazut mormintele Patriarhilor. De la Abraham ne tragem toti – evrei, crestini, musulmani. Acolo, la morminte, se poate trai acum aceasta granita radicala. Istoria prezenta e jumatate moschee, jumatate sinagoga. Locurile sunt sfinte, dar si furia se simte, e vie, si pe ea aproape ca o poti atinge.
Am vazut, la carciuma, printre purici, chiar si o repriza a unui meci de fotbal de la Londra. West Ham United – Arsenal, scor 3-3. Frumos meci! Am vazut copii aruncand cu pietre dupa straini, fara nici un rost. Sau poate ca doar asa au trait si asta e tot rostul.
Am vazut femei cu chipurile acoperite si am vazut tineri palestinieni curtand, fara perdea, turiste. Am vazut mausoleul dedicat poetului national al Palestinei. Am citit poezii de Mahmoud Darwish si m-au emotionat.
Cerul
Am vazut familii fericite si am negociat, intotdeauna prost, cu vanzatorii ambulanti. Am vazut Orientul din Palestina si am vazut cerul. Am vazut locul unde s-a nascut Iisus Hristos, am vazut pestera unde l-au hranit corbii pe Sfantul Prooroc Ilie.
Am ascultat arabi care plimba turisti cu magarusii vorbindu-mi in romaneste despre politica de la noi din tara. Si numele acelor magarusi se tot schimbau. Exista magarul Ponta si exista magarul Iohannis, exista magarul Basescu si exista magarita Udrea.
Apoi, am trecut in Ierusalim si am mers pe Drumul Crucii, catre locul unde era candva Golgota, am vazut mormantul lui Hristos si l-am cunoscut pe cel care deschide in fiecare dimineata Biserica Sfantului Mormant. E arab.
Am mers si mai departe spre Tel Aviv, apoi m-am intors in Romania cu o durere in inima. Nu sunt deloc putine aspectele in care Palestina, asa cum e ea, sfasiata, la rascrucea tuturor epocilor, ii este superioara tarii noastre, care se autosaboteaza de decenii, cu o frenezie care nicaieri nu duce. Chiar asa.