Extraordinara soarta a mai avut si Gaito Gazdanov! S-a nascut in 1903 la Sankt-Petersburg, dar a crescut in Siberia si in Ucraina. La 16 ani s-a dedat mensevismului. A intrat in Armata Alba. A facut un an de Razboi Civil, a fugit la Constantinopol, si-a terminat studiile, a ajuns la Paris. A fost docher, a fost spalator de locomotive, a fost muncitor la o fabrica de automobile la moda. A fost sofer de taxi. A fost un supravietuitor, avea ceva de spus. Lucra noaptea, ziua scria. A fost la Sorbona. A inceput sa scrie povestiri, bine primite in revistele emigrantilor rusi (si ce imensa literatura se scria atunci in exil!).
Un redutabil bolsevic precum Maxim Gorki i-a recunoscut talentul, scriindu-i: „Simti desigur ca esti talentat. Si as adauga, talentul tau este unul aparte. Nu spun asta degeaba: O seara cu Claire (n.m.: un splendid roman de-al lui Gazdanov, publicat in 1929, pe cand scriitorul avea doar douazeci si sase de ani!) si cateva dintre prozele tale scurte pe care le-am citit o confirma“.
Intre 1953 si 1971, la moartea sa, a lucrat la Radio Europa Libera. Programul sau despre literatura rusa a devenit legendar. A fost inmormantat la Paris. In Rusia l-au publicat abia dupa 1990. Si eu nu am stiut nimic despre acest scriitor, pana acum la aproape treizeci si trei de ani!, cand din intamplare (destin?) mi-a cazut in mana Spectrul lui Alexander Wolf (Editura Polirom, 2014)…
Am citit prima fraza a romanului, fara speranta, asa cum fac intotdeauna. Prima fraza a acestui roman este: „Dintre toate amintirile, din sirul fara de sfarsit al simtamintelor mele, cea mai impovoratoare este imaginea singurului omor pe care il savarsisem“. Am continuat sa citesc toate frazele din carte, fara nici o pauza. Trei ore mai tarziu citisem o capodopera.
Avea dreptate Gorki: Gazdanov era talentat, iar talentul sau era aparte. Eu nu am mai citit asa ceva. Daca v-as reproduce subiectul cartii, vi s-ar parea unul prost, tras de par, exagerat, previzibil. Caci: in timpul Razboiului Civil, un tanar (Gazdanov insusi?) impusca un om. Crede ca l-a ucis. Trece viata. Decenii mai tarziu, in Occident… Dar nici nu va mai povestesc.
Caci nu subiectul este nemaiintalnit (nici Marele Gatsby nu rezista repovestit de un amator), ci puterea acestui scriitor de a impleti ample eseuri despre moarte in firul narativ. Gazdanov descrie cu stil si un meci de box, si intamplari cu morfina, si moartea unui borfas sentimental, si viata de gazetar vagabond si, mai ales, marea iubire. Multi scriitori au scris despre marea iubire, dar indraznesc sa scriu ca nimeni nu a scris-o ca Gazdanov. Vi se pare enorm? Sa nu vi se para.
Caci o femeie, Elena Nikolaevna, este iubita asa in aceasta carte: „Cand, noaptea tarziu, dupa ce ma desparteam de ea, ieseam pe strada si ma indreptam spre casa, viata mea incepea sa mi se para neverosimila: nu ma puteam obisnui cu faptul ca, in sfarsit, nu era nici o tragedie in ea, ca lucram la ceva care ma interesa, ca exista o femeie pe care o iubeam cum nu mai iubisem pe nimeni, si ca nu era nici nebuna, nici isterica, si ca nu trebuia sa ma astept in orice clipa de la ea fie la o pasiune dezlantuita, fie la o criza gratuita de rautate, fie, din senin, la un plans nestapanit. Tot ce insemnase pana acum existenta mea – regrete, insatisfactie si un soi de zadarnicie evidenta in tot ceea ce faceam – toate acestea au inceput sa mi se para foarte indepartate si straine, de parca ma gandeam la ceva care trecuse demult“.