Tin sa ma marturisesc: am apucaturi slave in chestiunea discutiilor fundamentale: despre credinta, despre Dumnezeu, despre mantuire, despre iubire, despre iarna, despre moarte, despre putere, despre frica, despre libertate, despre indurare, despre nadejde si despre deznadejde.
Sunt la Moscova si imi notez cateva ganduri. Strict turistic, ideile care ma traverseaza mi se par mai importante decat punctele de atractie care sunt la un google search distanta. Poate gresesc.
Separat, aceste ganduri nu inseamna, poate, nimic, impreuna dau, poate, cateva indicii despre cum e astazi, in 2016 dupa Hristos, la Moscova.
Poate, poate, poate.
Gandurile.
Despre deznadejde
Un fotoreporter rus tocmai a castigat Premiul Pulitzer. Eu nu voi castiga niciodata Premiul Pulitzer. Il citesc pe fotoreporterul rus, si nu astept ca in schimb el sa priveasca spre fotografii facute de mine, un ziarist fara redactie. Il citesc. A dat un interviu splendid. E revoltat de prostia contemporanilor nostri, vorbeste bine despre razboiul jurnalistilor cu pisicutele de pe Facebook, si cu tatele tot asa, din social media. E, adica, radical in contra ignorantei. Are dreptate Serghei Ponomarev. Dar are degeaba. Forta e mai puternica in ceilalti. Ma cuprinde deznadejdea. O las sa ma cuprinda.
Despre tovarasele de munca si de viata
Stiti cantecelul acela cu „Fetite dulci ca-n Bucuresti…“, nu? Cine l-a scris n-a fost la Moscova. Nu mai sunt nici eu holtei sau flacaiandru, caci poate altfel discutam. La Moscova se vine in prima tinerete, tovarasi! Desi, de ce sa fiu nedrept? Se gasesc, la tot pasul, si tovarase de nadejde la 60+. Acestea au parul facut „permanent“.
Despre Tati
Merg pe o ulita moscovita, cand aud, in urma, frumosul strigat: „Tati! Tati!“. Ma bucur, nu-mi cenzurez bucuria, nu dansez ca Lenin prin zapada, e aprilie la Moscova si s-au topit zapezile, dar ma bucur, ma bucur total. Imi zic: Uite, ma, sunt si eu cineva, ma stie Moscova, cum ma stie si mahalaua mea de acasa, de „Tati“! Dar nu eram eu strigatul. Tristete. Nu eram eu acel Tati. Era o doamna – Tatiana, tati. Asa le zice aici doamnelor Tatiana: Tati.
Despre a intelege sau nu
Am avut doua zile proaste la Moscova. Venisem aici ca sa ii inteleg pe Grigori Perelman si John Reed, voiam cam mult, stiu (bine, venisem si pentru un interviu cu Marina Lvova Stepnova, scriitoarea – pe care cu mare mandrie o numesc prietena –, dar pe acesta il fac data viitoare, daca va mai exista o data viitoare; daca nu, nu).
Rusii imi plac dintotdeauna. Am o explicatie intima: primele povesti pe care le-am citit erau basme rusesti. Sunt un copil al anilor 1980. Am si o explicatie logica: ii gasesc paradoxali. Cred ca ei, nu altii, au cea mai mare cultura din Europa, fara sa fie, intru totul, in Europa, uneori chiar dimpotriva. Cei mai buni in matematica, sah si orice arta, de la literatura (de-a valma: Platonov, Babel, Gogol, Makine, Turgheniev, Soljenitin, Buharin, Cehov, Dostoievski, Nabokov, Tolstoi, Gorki, Makanin, Pasternak, Vodolazkin, Ulitkaia, Petrusevskaia, Puskin, Esenin, Fadeev, Maikovski, Ilf si Petrov, si tot asa la nesfarsit; nimeni nu are atata literatura!) la balet, si la cinema, si la pian, si… Si mai e cealalta Rusie, partea intunecata, o cunoastem. Politic, la mine in suflet va fi intotdeauna august 1968, va fi Primavara la Praga.
Pe de alta parte, fara Rusia poate trudeam toti acum in lagare naziste. E adevarat ca au urmat cinci decenii rele, dar vad peste tot ca rusii au sentimentul ca nu li se recunosc (si) meritele. Si asa e: nu li se recunosc. Vad peste tot in Moscova acest dublu complex: de superioritate si inferioritate, in acelasi timp.
Uite, poate ca e frivol, poate ca e neinsemnat, desi eu nu cred asta, caci e adevarat: zeci de sportivi au fost de-a lungul timpului dezavantajati doar pentru ca erau rusi. Nu uit nici de dopaj, nici de Masa Sarapova, nici de Basarabia, nici de Ucraina, nici de Crimeea, nici de Politkovskaia, nici de nimic din timpul prezent, sa nu intelegeti gresit. Sau, ma rog, intelegeti ce vreti, e o lume libera.
Eu, doua zile, nu am inteles nimic. Calomniam Moscova, la mine in cap. Ii eram in contra. O numeam Drumul Taberei cu Piata Rosie. Acum stiu ca sunt de peste douazeci de ani expus unei propagande antiruse complet stupida (cum stupida e si propaganda rusa). Am trait apendicele Razboiului Rece, cu obloanele trase peste privire.
Suntem foarte aproape de Moscova – in cultura noastra economica, si sociala, si religioasa, si politica – si, totusi, nu stim nimic, nimic despre ce e aici. Romania e o insula peste care s-a abatut, fara prea mare rest, ignoranta fudula. Am vazut asta pana si din Palestina – nu e nici o luna de atunci, am relatat aici, in ziar.
Si iata ca in a treia zi (2-0 e un scor periculos si in viata, credeam ca eu conduc partida!), Moscova imi da sah mat la fiecare colt de bulevard, iar acum defileaza, ma zdrobeste en-fanfare si trebuie sa o pun intre marile capitale ale lumii, langa Londra, si langa Paris, si langa Roma, si inainte de Berlin. E un oras imens, coplesitor, din care nu am inteles nimic pana astazi.
Nu ma feresc sa o scriu: nu cred ca in Rusia e acum dictatura. Cred ca e altceva ce nu intelegem, fiindca stim prea putin. Un alt fel de a trai puterea, si nu cunoastem tragicul alfabet al acestei relatii cu puterea. Cand eram tanar il citeam pe Richard Pipes, ma fascinau Revolutia Rusa si tovarasul Lenin, credeam ca stiu de ce, dintre toti oamenii din lume, aici s-au gasit niste nebuni care chiar sa imbratiseze, cu fanatism, Revolutia Comunista. Nu stiam. Pana astazi, nu stiam.
Acum nu mai e comunism la Moscova, asta v-o spun sigur. Putin nu vrea sa fie Stalin. Eu cred ca vrea sa fie tar. Si mai cred ca Lavrov, omul lor de la Externe, e un geniu in politica mare asa cum o inteleg rusii.
Nu-mi plac armele, sunt impotriva tuturor razboaielor, Moscova e plina de militari in termen, si de jandarmi, si de politisti, si de alte forte de ordine. E un spectacol care ma tulbura. In curte la Kremlin, tunuri si biserici, unele langa altele, intr-un rezumat al istoriei. Biserica si Armata, impreuna, mereu impreuna. De ce? Atat poate omul? Ma indoiesc.
Dar Moscova nu e doar Kremlinul, Moscova e mult mai mare, iar Parcul Gorki e cel mai frumos parc din lumea mea. Rusia ramane cea mai paradoxala civilizatie.
Imi cereti sfatul? Nu am sfaturi. Pot sa va spun doar sa invatati rusa, si araba, si ebraica, si chineza si sa nu fiti victime. Fiti agenti de schimbare peste tot. Adevar babelian va zic voua: vestiti fratia intre oameni, Internationala Oamenilor Buni de pe Planeta Pamant!, caci suntem mai buni decat ceea ce ne desparte, tovarasi. Suntem mai buni decat #PanamaPapers si #WikiLeaks.
Istoria este o piedica, desigur, rusii sunt nemasurati si in bine, si in rau (am vazut astazi in metrou o batrana care parea ca acum a ajuns din Siberia, dupa o viata de lagar), dar secolul XXI va fi cu noi toti impreuna sau ne vom invarti in acelasi cerc in care toti pierdem. Oricum, vom muri.
Veniti daca aveti timp si posibilitati la Moscova. Invatati limba rusa inainte, chiar nu glumesc. Altfel, va fi greu. Stiam asta inca de la Beijing, cand puteam sa iau engleza, cata e, si sa ma duc cu ea la gara. Veniti la Moscova si nu o sa va faca nimeni nici un rau.
Rusii sunt tot oameni, ca sa zic asa, in continuarea Jurnalului rusesc al lui Steinbeck. Eu voi reveni, voi lua un tren si voi calatori cat mai adanc in aceasta ecuatie cu atatea necunoscute.
Moscova m-a convins. Nu crede in lacrimi si nici cocorii nu mai zboara ca odinioara. Dar aici e una dintre cheile de a intelege lumea ca tot. Fara Moscova nu se poate.
Eu cam asta mi-am propus in viata: sa inteleg toate aceste civilizatii, sa inteleg omul de pretutindeni si, poate, dintotdeauna. Acum, voi pleca pe urmele lui Bulgakov.
Despre soare
A iesit soarele la Moscova. Ma rog, e un soare rusesc, poate intelegeti ideea. O sa fiu infrant de vreme, la fel ca Napoleon. Asta e: nu mai veniti la Moscova daca nu e foarte vara afara. Tremura carnea pe omul sudului.
Despre limita
Exista la Moscova o tristete in privirea multor cetateni, e o tristete de stepa, o cunosc, am mai vazut-o, exista totodata euforie, entuziasm si, cumva, impresia ca totul, chiar totul!, este nelimitat. Oamenii acestia traiesc in irational sau, imblanzind ideea, ratiunea nu pare sa fie un hobby prea comun la Moscova. Multe femei si multi barbati salbatici, dar sentimentali, greu de inteles, cu ochii albastri in care se citesc o foame de libertate si o foame de supunere, pe care eu nu le cunosc. Imi permit o concluzie, fie si pripita: Moscova e mai ales un loc fara limite, caruia nu ii plac limitele – nu le ingaduie si nici nu le indura.
Despre suveniruri
Tov. Lenin se vinde – la insigne vechi. Un leu insigna, in bani romanesti. Putin e peste tot in tablouri. Il tin negustorii in geam in pravalii, si nu ii pune nimeni. Asa cum il tin palestinienii pe Arafat. Se vand matriosci cu Putin, tricouri cu Putin, brichete cu Putin. Si se cumpara. In alta ordine a ideilor, si regina Angliei e pe toti banii din Regatul dumisale (vin la Moscova de la Liverpool – via Ramallah, caut adevarul integral, nu mai putin). Cu Kasparov nu se vinde nimic.
Despre Evropa
Pe strazi, multi tineri militari, prea multi. Sunt momente cand Evropa e ingrozitor de aproape si cateva clipe mai tarziu e mai departe ca niciodata. Indiferent, raul Moscova curge tot mai departe, inspre Volga.
Despre subteran
Multi oameni cu visele spulberate circula in subteranele Moscovei. Suntem toti aici, sub pamant, in maruntaiele lumii, urcam si coboram scari rulante, trecem unii pe langa altii, le caut privirile, ei privesc mai adanc in jos si tac, ii cunosc, vin de acolo si ii inteleg, nimeni nu spune nimic, pe pereti sunt versuri din Lermontov si din Puskin, le citesc si nu ma emotionez, sunt versuri patriotice, vechi, in rest totul este superb si este gri, nu sunt panouri publicitare la tot pasul, aici nu suntem la Londra, nu trebuie sa avem grija la prapastia dintre tren si peron, oamenii intra de-a dreptul in tine, nu fac stanga, nu fac dreapta, merg pe drumul lor, si nu isi cer iertare, sunt decisi!, ma gandesc la acel scriitor, desigur rus, care observa ca din lemn se fac si maciuca si icoana, eu nu ma mai gandesc la oameni decat de la om la om, nu pot si nu vreau sa operez cu multimi, toate aceste operatii mi se par gresite, nu vreau inapoi in XIX, secolul natiunilor a fost anticamera luxoasa a unui abator, vreau sa ies la suprafata, un baiat care ar fi putut sa imi fie fiu incearca sa imi spuna ceva in engleza, sunt pe lume copii care ar fi putut sa imi fie fii si fiice si nu imi sunt (am, totusi, o fiica imaginara careia i-am dat acest nume: Nadejda; am si un fiu imaginar pe care il cheama Alexei – amandoi traiesc la Rasarit de mine), falsul meu fiu e prea beat ca sa poata vorbi, o lasam balta, ii fac semn ca e OK, pleaca pe drumul lui, la iesire un barbat la pardesiu de piele, cu basc pe cap, sta beat-lemn ca la o rascruce, se invarte in jurul propriului ax, ca un Hopa-Mitica, nu mai stie incotro sa o apuce, e betie de votca, pot sa o miros, in curand o sa cada si o sa adoarma si nimic nu o sa il poata trezi o vreme. Am iesit la lumina.
Despre propaganda
Intr-o viata anterioara am fost la Minsk (sunt aproape zece ani de atunci!) si, in ciuda propagandei, am gasit Minskul splendid. Desigur, eu nu cunosc asa bine ca dumneavoastra, cei anti, cei care stiti totul, eu nu cunosc comunismul si postcomunismul, dar am mai facut niste scoala, am invatat chiar despre toate acestea, am mai citit niste zeci de mii de pagini, am mai ascultat niste batrani care au cunoscut Gulagul din interior, si asa. Eu nu am trait in comunism decat cat a fost nevoie ca sa ajung soim al patriei mele, Romania, dar ii inteleg originile, si mitologia, si idealurile, si utopia, am orgoliul ca ii cunosc crimele, si nedreptatile, si internationalismul, si nationalismele stupide. Imi rezerv dreptul la fascinatie. Ma uit spre comunism ca spre o planeta ciudata, care ma cheama – vreau sa o studiez. Inteleg Gulagul si nebunia counismului, ii stiu revolutiile si caderile. I-am vazut cadavrul langa Zidul de la Berlin. Cred ca e important sa vii la Moscova ca sa intelegi cate ceva din ce a fost si ce ar fi putut fi omul nou (si cel foarte nou, prea-recentul), cum important mi se pare sa mergi la Vatican si la Ierusalim ca sa intelegi cam ce cred oamenii de la Mediterana despre Dumnezeu.
Despre statui
Intr-o gara din Moscova am vazut cea mai frumoasa statuie pe care am vazut-o vreodata. Statuie: un soldat, un chip de Hristsos slav, plecand spre front, cum altfel?, imbratisat de o femeie din bronz, minunata, trista, melancolica, amestec sublim de nadejde si deznadejde. Am vazut-o in fuga, si mi-a ramas privirea agatata de ea. O statuie cat o secventa din Zboara cocorii. Cate milioane de oameni nu s-au despartit astfel, in gari? O statuie. Era zguduitoare, aproape vie.
Ploua infernal la Moscova, ploua ca intr-un salbatic Macondo din Est, toata ziua a plouat asa, ca intr-o melodrama, si sunt atatea de spus, si nu toate sunt elogii, si prea putine sunt elogii.
Ma impresioneaza si ma sperie acest cult pentru eroism, care e mai vechi decat Imperiul Tarist. Maine, daca o sa am bani de metrou, o sa merg sa il vad pe tovarasul Ulianov mumie. Daca nu, din nou, nu.
Ma voi intoarce insa la Moscova, trebuie sa ma intorc. Trebuie. Trebuie.