Pentru a fi convingatori, cei care au conceput povestea furnizeaza, pe linga poze si explicatii, si pareri ale specialistilor, cum e directoarea parcului Lafarge. Dar miezul si cireasa acestei povesti luate, se pare, de pe Agentia France Presse vin de-abia la final. Dupa ce trag concluzia previzibila ca, uite, ce frumos e sa ne iubim si sa ne acceptam diferentele, autorii incheie cu unul dintre cele mai dragute si mai adevarate lucruri auzite vreodata. „Save the Earth… is the only planet with chocolate.”/ „Salvati Pamintul… e singura planeta cu ciocolata”. E un motiv suficient de puternic, nu credeti? Ni s-a tot spus ca pamintul trebuie salvat dintr-o mie de motive intemeiate. Dar nu e mai usor sa te gindesti la aceste lucruri mari plecind de la lucrurile mici? Ginditi-va la ciocolata cind defrisati in prostie sau faceti teste cu arme nucleare sau va omoriti ca chiorii!
Eu cred ca lucrurile mici sint mai importante decit cele mari. Luati, de pilda, Billy Elliott, filmul acela englezesc de acum citiva ani care multora probabil li s-a parut un film pentru gospodine sarace cu duhul. Nu dezbatea el o tema mare, dar una la fel de importanta ca efectul de sera. Un copil dintr-un orasel minier are un talent – sa danseze – si o ambitie – de a da examen pentru Academia Regala de Balet. Inconstienta lui se desfasoara in acelasi timp cu greva minerilor, la care tatal si fratele isi scuipa plaminii zilnic. Aia tema grava. Se vorbea si la stiri de ea. Dar Billy, care merge dansind pe strada si a carui dilema consta in a-i departaja pe Fred Astaire si Ginger Rogers, trece dintr-o zi in alta purtat de bula lui de aer cald improspatat de amintirea mamei careia ii placea muzica. Iar sensibilitatea lui nu e echilibrata decit de o duritate ancestrala ce il face aproape s-o ia si la bataie pe profesoara care incearca sa-i ocroteasca talentul. Ma rog, nu vreau sa povestesc filmul pe care stiu ca foarte multi l-ati vazut, ci sa spun ca tatal si fratele lui Billy, duri si inraiti si ei, ajung sa se topeasca realizind ca acest lucru penibil si marunt – un baiat care face balet e cam peste tot luat drept homosexual, baletul fiind oricum o chestie puerila cind exista greve si saracie si probleme – e cel care salveaza familia, pentru ca ii reda ceea ce nu stiau ca o poate salva – iubirea. Da, chestia aia gretoasa care le stoarce lacrimi femeilor.
Filmul lui Inarritu e mult mai carnal decit un reportaj tv
Babel de Alejandro Gonzalez Inarritu, care a ajuns si pe ecranele noastre, spune cam acelasi lucru si in plus si ceea ce de la o vreme atitea alte filme o spun – probabil pentru ca e o presiune tot mai mare: lumea e o mare retea si fiecare mic impuls imprima un anume ritm si produce modificari in intreaga retea.
Filmul da o mare senzatie de imediatete si e mult mai carnal, mai dramatic si mai uman decit un reportaj tv sau un documentar. Babel exploateaza fobiile noastre actuale pentru a o extrage pe cea reala – lipsa de intelegere –, dar, mai mult, pune pe note aria greselii neintentionate, care e un corolar al primeia. M-am tot gindit daca tricotatul intr-o zi de sarbatoare e socotit pacat in cazul in care n-am stiut ca e sarbatoare. Copiii marocani din film impusca din greseala o turista americana. Doica mexicana ii trece ilegal pe copiii americani in Mexic, fara sa se gindeasca la greseala. Autoritatile aplica legea, expulzind-o pe femeie si aproape omorind copiii. Parintii acestora s-au dus in Mexic sa-si salveze casnicia, si numai aripa mortii, paradoxal, ii ajuta sa se regaseasca. Iar in Japonia, un tata incearca in van sa se imprieteneasca cu fiica lui. El e cel care a lasat arma prietenului marocan.
Am mai spus-o, asta e povestea cu fluturele care da din aripi in America, provocind o furtuna la Beijing. Chestie stiintifica, nu poezie. Teoria haosului. Atunci de ce n-am putea salva planeta pentru ciocolata?